Bijuje

O noua damblageala a dat in mine. Si nu m-am ferit. Am descoperit si eu, in a saptea zi dupa scriptura, ca pe ebay.co.uk sunt bijuterii ieftine si foarte ieftine. Nu zic, parca mai bine mai tarziu decat mai devreme, spre bucuria, sanatatea si integritatea buzunarelor mele care, odata cu descoperirea bijujelor, am descoperit ca au si fund. Nasol, ce sa zic. Dar de un pumn de leuti mi-am luat o galeata de bijuterii.

Un chinezoi d-asta vanzator pe ebay ne ura la un moment dat, intr-un schimb de mailuri, “happy family!”. Mersi, da’ nu-i prea happy de cand am destabilizat echilibrul financiar al familyului cu ultima tura de achizitii.

Abia astept sa-mi ajunga!

Si cu ocazia asta, am descoperit si de unde o sa-mi cumpar albumele lui Sumi Jo. Carturestiu‘ sa o suga din mers de dupa colt. Scuzati cuvantul colt. Si daca cumva imi va mai trimite peste vreo doi ani si-un secol coletul si o sa ma contacteze inainte sa ma intrebe daca-l mai vreau, o sa zic ca da, dupa care nu o sa-l ridic de la posta. Desi nu cred ca se va intampla asta, dar am si eu fanteziile mele.

Amintiri din grota – Poli reloaded

Din seria de povestiri Amintiri din grota – Poli reloaded, astazi mi-am amintit, rasfoind niste pagini cu filmele vizionate si comentate, de o intamplare cel putin amuzanta, daca nu rupta de-a dreptul dintr-o comedie usurica. Implica o Eu, un prorector, niste acte si.. un film. Cel putin in teorie (si de cele mai multe ori si in practica), prorectorii sunt niste personaje, daca nu fioroase, macar sobre si care cer seriozitate si respect. Ne imaginam ca o au gramada de probleme pe cap, acoperisul universitatii, parul, presiunea atmosferica, d-astea. Avem impresia ca secretara e o fiinta in permanenta ostracizata de tiranul semi-sef care mai si urla la ea intre doua cursuri de geometrie descriptiva. In sfarsit.

Si ma duc la el cu un porcoi de acte la semnat, cumva luandu-mi si fata aia rugator-imploratoare-spasita pentru ca nu el era prorectorul care ar fi semnat in mod normal acele acte, dar cum ceilalti nu erau prin cladire, am sarit pe cine am gasit. Il gasesc langa secretara, in timp ce ii explica asteia ceva despre un film, dar extrem de insistent si presionand-o pe biata femeie sa vada neaparat filmul pentru ca e foarte frumos. Iar ea dadea din cap ca da.  Sincera sa fiu, la cum o vedeam eu pe ea, nu cred ca a vazut filmul pana la urma si nici nu a avut de gand de la inceput, dar ce era sa zica?

Dupa ce isi termina sedintele din secretariat, isi aminteste ca mai fiintam si eu pe colo cu un teanc de hartii in brate langa el si se indreapta, in sfarsit, spre birou. Ii trantesc actele pe birou, ia pixul si incepe sa purice hartiile in stilul lui atat de caracteristic. Cand il vad ca deschide gura, parca am si vazut ca incepe sa ma intrebe ceva detalii legate de acte, ca ceva nu e bine, ca a vazut greseli, ca nu semneaza, ca… Nu, frate! Nu! El ma intreaba daca am vazut Legenda pianistului numit 1900! Initial am zis ca nu, pentru ca titlul in romana mi-era necunoscut, dar din ce mi-a povestit pe scurt, mi-am amintit ca era vorba de fapt despre La Leggenda del pianista sull’oceano, adica unul dintre cele mai frumoase filme ale lui Tornatore. Ei, si atunci am devenit noi prieteni

Femeia Sfasiata

… de Simone de Beauvoir

Azi n-avem film, avem o carte. Ca asa vreau eu

Am facut din Femeia Sfasiata cartea mea de lectura pe autobuz dimineata si dupa amiaza. Scriitura, in sinea ei, este una feminista, dar nu in sensul in care prostimea ar putea intelege termenul, adica o adunatura de muierituri depresive care scandeaza ca nu mai vor la cratita si la spalat de chiloti si huo barbatii. Eu, in principiu, nu-s feminista nicicum, ca n-am de ce. Plus ca, nu stiu, ele poate or avea niste oale d-alea vechi si gaurite (la fel si barbatii, si chilotii) si le-o fi lehamite de ele , dar eu am niste cratite asa de misto!

Revenind la carte, ea a fost publicata in 1967 sub numele de La Femme Rompue si era, in fapt, un semnal de alarma tras de Simone de Beauvoir la adresa modului gresit al femeilor vremii de a-si gestiona crizele conjugale care apar de regula dupa varsta de 40 de ani.

Intr-o serie de scurte povestiri, autoarea prezinta diferite cazuri de cupluri cu diverse probleme de familie, de la raceala si monotonia care apar in cuplu pana la adulterul sotului si depresia de dupa a femeii. In toate situatiile prezentate, reactia femeii era aceeasi: alegea sa se complaca, sa se framante, sa se audopedepseasca, sa investigheze, preferand singuratatea in doi in locul parasirii demne a casniciei si continuarii vietii. O alta caracteristica asupra careia autoarea tragea un semnal de alarma era faptul ca sotiile, desi facand parte dintr-o clasa sociala privilegiata si dintr-o familie de intelectuali, erau, de fapt, niste casnice. Casnice care-l citeau pe Sartre, ce-i drept, dar uite ca nu le mai ajuta cu nimic ‘nea Jean-Paul cand dadeau de greu.

Desi cartea a fost un semnal de alarma, cum spuneam, cititoarele au avut in urma lecturii o reactie contrara asteptarii si intentiilor lui Simone de Beauvoir. Ele s-au identificat cu ceea ce au citit, cu femeile-personaj, le-au inteles si le-au fost alaturi moral, in loc sa le perceapa ca pe un model de asa nu. Epic fail. Un fel de unde dai si unde crapa.

Personal, cartea… de fapt femeile din carte mi-au facut nervii zob. Marturisesc ca am cunoscut in viata reala asemenea bucati si m-am ferit de ele pentru ca inca mai tin la nervii mei. Asta imi confirma faptul ca, desi publicata acum 45 de ani, cartea este extrem de actuala. Pacat ca e prea subtila.

La Religieuse

M-a palit aseara un chef de filme si am picat cu degetul pe La Religieuse. La Religieuse e unul dintre filmele alea despre care cei care ma iubesc mult-mult ar zice ca-s de fite. Un fel de “bine ca te uiti tu la d-astea, dar o comedie cu jennifer aniston nu mai e buna?”. Aham.

Am vazut filmul in trei reprize. Prima pauza a fost un somn binevenit care m-a lovit pe la 2 dimineata, cand apucasem sa vad deja prima jumatate. Deci e motivata treaba. A doua pauza am facut-o cand mai aveam doar 6 minute de vizionat, dar cand se adunase o senzatie atat de puternica de neputinta si dezolare, incat a trebuit, macar pentru cateva momente, sa fac si sa vad altceva.

Am citit cate ceva despre scrierile lui Diderot si am constatat ca filmul urmareste cu fidelitatea cartea. Actiunea se petrece undeva prin secolul al 18-lea (parca), cand situatia femeii era una din doua: ori se marita, ori se calugarea. Suzanne e una dintre ele, obligata de parinti sa se calugareasca pentru ca era fiica nelegitima a mamei sale, in ciuda faptului ca era foarte frumoasa si ar fi putut avea si ea soarta surorilor ei (legitime), aceea de a se casatori. Intr-un final, dupa nenumarate incercari de a se elibera, Suzanne sfarseste prin a se omori, realizand ca nu poate scapa de destinul despre care mama ei i-a vorbit si de care aceasta se temea. Captiva hainelor religioase, ingustimii societatii vremii, statutului de femeie, Suzanne se arunca de la geam, nu inainte de a cere iertare divinitatii pentru fapta necugetata pe care o face. Faptul ca am dezvaluit finalul nu e neaparat spoiler, pentru ca scopul in sine al filmului nu e sa ne tina in tensiune pana la capat, noi nestiind ce se va petrece cu Suzanne, ci sa-i urmarim parcursul tragic pana la sfarsitul care este, de altfel, inevitabil si destul de usor de intuit.

Claustrarea si sentimentul de auster, raceala si neputinta mi-au amintit de un alt film, Los Olvidados, al lui Bunuel, despre care am scris pe aici pe undeva la un moment dat.

Din cate am inteles, mesajul puternic anticlerical a facut ca pelicula sa fie criticata la vremea la care a fost lansata (anii ’60) si a fost unul dintre filmele controversate ale cinematografiei frantuzesti. Nu pot sa nu zic ceva de Anna Karina, cea care o interpreteaza pe Suzanne, actrita daneza frumoasa care reuseste sa emane sexualitate prin hainele de calugarita intr-un mod atat de natural, fara efort si fara goliciune. Si nu intamplator

Ah, o chestie de bucatarie. Am ajuns la filmul asta din greseala, cautand semnificatia din spatele sintagmei La Religieuse, care se refera la cu totul altceva decat cinematografia. Documentandu-ma pentru un articol despre branza (don’t ask), am descoperit ca, la prepararea branzei fondue, se formeaza pe fundul oalei un strat intarit de branza care se cheama La Religieuse. Nu am descoperit de ce se numeste asa, dar am dat peste film, ceea ce compenseaza lucrurile pana la urma.

Bine pa.

I really hate/love my job

Timp de un an, am lucrat la Poli. Culmea e ca nu am vorbit mai deloc despre locul meu de munca, probabil pentru ca si asa era o sursa de stres mult prea prolifica si nu vad de ce as fi adus sursa de stres pe tarlaua unde ma relaxez, intre altele. Si totusi . La poli nu era numai stres, ci si comicarie. Gratis!

In biroul meu fara lumina naturala fiinta, printre altii si altele, si o colega, sa-i spunem X  ). Imi amintesc ca, in prima zi de lucru, cand am facut schimb de numere de telefon si de adrese de mail mi-a spus raspicat ca ei nu-i place sa primeasca mail pe adresa personala si sa folosesc adresa de rectorat. Nu ca m-as fi simtit prost, din contra, ma amuza oamenii astia care transeaza ferm niste lucruri absolut deloc importante, dar ma intrebam doua lucruri: de ce mama naibii mi-ai dat-o si p-aia personala daca tot nu vrei sa-ti trimit nimic pe ea si mai ales ce te face sa crezi ca as fi sarit sa-ti trimit mailuri tie, din prima zi de lucru…

Intre timp constatasem (destul de zgomotos, cu totii) ca are o viata sociala extrem de activa pe facebook si mai ales ca este foarte mandra de asta. Intr-un moment de defensiva, ghemuita ca un arici, ne spune ca ei nu-i place sa primeasca invitatii de prietenie de la oricine. In traducere libera “sa nu imi dati invite ca nu va accept!!!”. Inutil de spus ca nimeni nu se deranja sa ii caute profilul, necum sa se deranjeze sa o adauge si-n vreo lista.

Cu cateva zile inainte de sarbatori se vorbea, tematic si neoriginal, evident, despre  Craciun. Si anume despre gloabe, mosicraciuni si cadoaie. X, grava si degraba doritoare sa arate ca stie, ne spune ca gloabe inseamna iepe si ca e incorect folosit pe post de plural pentru glob. Wow!!! Nu, pe bune, wow! Fenomenal e ca pentru cadoaie nu a avut reactie.

Si cand te gandesti ca mi-am dat demisia de acolo si m-am angajat in alta parte…

Las asta aici

Concertul de Anul Nou de la Viena – How to

Banuiesc ca toata lumea a auzit de el, unii dintre voi l-ati si urmarit. Unii dintre unii dintre voi poate ati vrea sa si mergeti sa-l vedeti in carne si oase, ceea ce nu e imposibil, ci doar semn de noroc chior la voi in ograda. Pentru ca nu mai e mult si o sa se intample evenimentul cu pricina, m-am gandit sa divulg secretul tinut sub cheie pana acum si sa va zic cum anume puteti obtine bilete la concert. Evident, va trebui sa va omor dupa ce aflati pentru ca nu vreau sa ma concurati pe mine.

Biletele se obtin prin tragere la sorti. Nu se fac rezervari inainte, nu se cumpara de niciunde, asta din cauza cererilor foarte mari, culmea. Inscrierile se fac pe pagina Filarmonicii din Viena, adici aici. Sunt si acolo explicatii, dar in engleza sau, si mai rau, in germana.

Procedeul e in felul urmator. Imediat dupa terminarea concertului din 1 ianuarie, incep inscrierile pentru concertul de anul urmator. Inscrierile dureaza din 2 ianuarie pana in 23 ianuarie, iar rezultatul extragerii il aflati prin martie. Sunteti anuntati prin email daca ati castigat sau nu. Deci si daca nu v-a lovit norocul, primiti mail de confirmare pentru asta, ceea ce frumos din partea lor de nemtalai.

Preturile biletelor sunt intre 30 si 940 de euro. Pentru cele mai ieftine bilete nu primiti si scaun, deci stati in picioare ca gainile pe gard.

Bafta si pa!

Twilight Saga: Breaking Dawn Part I

… sau Pi-nserat: Ziurel de Ziua Tura-ntaia.

L-am bifat si p-asta mimand de acasa scaunul de cinematograf, cu plescaieli si crantaneala de floricele si nachos,  sorbituri de suc, multa tuse si un nene care, la un moment dat, s-a sculat si s-a proiectat pe perete. Nu zic, era cea mai buna filmare din cate exista pe net. Cea mai enervanta era prima pe care am nimerit-o, care semana cu reclama la termopanele alea “proiectate sa reziste, sa reziste, sa reziste”. Nu stiu de ce, periodic, filmul “sarea ca cd-ul” si, cand erau Bella si Edward mai profunji si mai patrunsi, auzeai “nga, nga, nga” si se duse dracu’ totu’.

Filmul, in prima faza, a fost amuzant, dupa care mi-a facut nervii zob. Scenaristul cred ca nu si-a inteles foarte bine rolul, si anume ala de a scrie replici, pentru ca oamenii astia nu prea vorbesc. Multe scene contemplative, se uita unii la altii, in oglinda, afara pe geam, prea putine vorbulite. Plus ca te impinge sa citesti cartea ca sa si prinzi detaliile, ceea ce refuz sa fac fiindca un nerv mi s-a salvat, nu stiu cum, si nu vreau sa-l distrug si p-ala.

Problema cea mare este ca nici scenaristul, nici regizorul nu au inteles ca exista oameni pe planeta care nu au citit cartile si nici nu o vor face, prin urmare scopul lor este sa faca un film inteligibil si pentru ei, nu numai pentru aia initiati intr-ale pocaismelor doamnei Meyer. Practic, daca ei stiau ca, de exemplu, Edward musca sacul amniotic altfel impenetrabil cu bisturiul (!), nu s-au mai deranjat sa ne indice si noua cumva chestia asta.

Faptul ca singurele scene care aveau potential a fi intense au fost diluate pana la trepanare este datorat rating-ului PG13 al filmului. Initial, a primit un R, adica pelicula continea scene destinate adultilor iar parintii erau informati ca nu este indicat sa-si aduca odraslele sa vada filmul. Ceea ce ar fi fost o tragedie, prin urmare l-au indoit cu apa pentru a se integra in standardele pudibonzilor, ca pe minori i-ar fi durut fix in tablia de la pat.

Pacat ca o data in viata a avut ocazia cullenu’ sa rupa tablia de la pat si sa-i dea in cap bellei cu baldachinu’, si nici asta nu a facut-o ca lumea. In schimb a reusit sa transforme camera cu 3 usi in cotet de gaini jumulite si, cea mai importanta treaba  din lume, nu a mai stralucit la soare.

PS: Totusi ce se intampla cu hainele lu’ Jacob cand se transforma in lup, dupa care inapoi in om? Fuge pana acasa sa-si ia altele, hainele zboara de pe el frumos, dupa care se intoarce unde au picat si se imbraca la loc, se transforma si ele in blana? Cum e, mai exact?*

PS2: Si acum astept sa se lanseze Bel Ami si in restul lumii.

*Edit: Tocmai am aflat ca isi cara pantalonii legati cu cureaua la piciorul din spate si ii taraie dupa el… Nu cred asa ceva ))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))))

Cărtureştiu’ – Ză succesuri

A raspuns la mail. O sa fiu contactata. Astept.

Evident, depind de furnizori.

Asta imi aminteste de meciurile alea de fotbal clasice cand comentariile de la final sunt ceva de genul “baietii a jucat bine da’ ne-a batut scarbile-alea“.

Happy Birthday, Sumi Jo!

Duamna Sumi implineste astazi o frumoasa varsta, ceea ce bravo! Ii doresc multa sanatate pe la gat si putz nesecat de voce.  Daca as si primi de la Carturesti cd-ul cu albumul de Craciun, poate as putea sa o sarbatoresc cum trebuie, ascultandu-l. Doar ca nu, asa ca ma mut pe youtube. Uite ceva frumos, cantat impecabil intr-unul dintre cele mai grele momente ale vietii ei. Asta ii diferentiaza pe profesionisti de “dichisiti”.