Bozoviciul de Altadata

Cateva hobby-uri imi ocupa timpul de obicei. Destul de banale, nimic iesit din comun, sunt plictisitoare ca o dunga. De ceva vreme, insa, sunt foarte prinsa cu cea mai dragalasa colectie de carti postale vechi de pe planeta: Bozoviciul de Altadata.

Am descoperit absolut intamplator o carte postala cu Bozovici pe un site romanesc de vanzari si am cumparat-o, surprinsa sa constat ca, acum aproape 100 de ani, comuna asta nu numai ca reprezenta axul central al Vaii Almajului, dar suscita atat de mult interes pentru locuitorii ei si cei ce o tranzitau deopotriva, incat cineva a facut efortul de a crea ilustrate cu ea!

Ca orice colectie, a inceput cu o piesa. Una, prima, unica. A ajuns pe perete (sunt manelista din Rahova) si nici nu o s-o dau jos de-acolo prea curand, pentru ca arata bine, go figure! La scurt timp i-au urmat inca doua. Apoi inca doua, dupa care inca trei. In mai putin de o luna, colectia mea a crescut cat a altora… niciodata :P. Am denumit-o absolut neoriginal, dar extrem de la obiect „Bozoviciul de Altadata”, pentru ca exact aia e. Bozoviciul de acum 100 si mai bine de ani, complet diferit de ruina de acum.

Poate unii se intreaba ce e aia Bozovici (mnu e vorba despre fotbalistu’ cu acelasi nume 🙂 ) si de ce tocmai comuna asta si nu alta. Bozovici e o comuna din Banat (judetul Caras-Severin), unde s-au nascut niste oameni dragi mie.

Normal, o ilustrata e in drum spre mine chiar acum. Intotdeauna o sa fie una pe drum, pentru ca piese „noi” apar constant si se cer achizitionate. Preconizez ca o sa fie un numar limitat de ilustrate, e vorba totusi doar de o comuna, dar in mod cert o sa-mi ocupe o maaaare parte din timp.

Am trecut prin tot felul de faze. Am pierdut noptile pe site-uri de vanzari si mi-am exersat cele mai versate skills de google search, folosind keywords mai potrivite ca altele. Apoi am inceput sa selectez si sa prioritizez ilustratele. Clasicele trebuie inhatate imediat, in vreme ce cele din anii ’20 mai pot astepta pana la salariu. A urmat pagina de pe Facebook. Facuta pe genunchi, in creierii noptii, cand nu am avut astampar. Nu am ascultat de altii mai experimentati ca mine, care m-au sfatuit sa astept pana adun mai multe piese in colectie.

Interesant este ca foarte multe dintre ilustrate nu au fost circulate in Romania, ci in Ungaria. Am gasit pe cateva site-uri unguresti niste piese absolut fabuloase. Cea care imi e de departe cea mai draga e asta, circulata in anul 1899 la Budapesta. E o minunatie de ilustrata, pozata de sus (banuiesc eu, de pe Crast).

Experienta e absolut minunata, de la textele de pe verso (la cele clasice chiar si pe fata) si caligrafia eleganta pana la imaginile cu cladiri demult disparute, despre care noi, cei de acum, doar am auzit vorbindu-se. O sa mai scriu mult despre asta. Sunt abia la inceput.

Multe multumiri focsaniulvechi.ro pentru sfaturi, idei si tips & tricks 😉

Nazarin

Exista doar 34 de filme atribuite lui Bunuel ca regizor. Si nenorocirea si mai mare e ca toate sunt bune. Intr-atat de genial a fost. Problema cu o lista atat de scurta este ca se termina repede si atunci prefer sa vad o bucata din an in paste ca sa ma pacalesc, in micimea mea, ca putine au fost dar uite ce multe au mai ramas!

Nu stiu daca a fost un motiv nume pentru care am ales Nazarin. Cred ca l-am ales dupa ce am vazut Viridiana si am vrut sa continuu

Nazarin

cu tema religiei si cu motivul Al Bundy. Oricum intre timp am bifat si 81/2 (despre care nu pot sa spun nimic pentru ca cine sunt eu sa vorbesc despre filmele lu’ Fellini?) si Venuto Al Mondo (Saadet Aksoy e atat de frumoasa!), cumva ca sa-mi spal creierul si sa fac loc pentru ceva nou.

Desi, de regula, Bunuel ia la misto clerul si clasele sociale superioare (paturi care se intersecteaza, pentru ca ipocrizia e mare si fiecare isi suge fatarnicia una de la alta), de data asta a facut-o pe dos. A luat un preot cu adevarat curat, credincios si ancorat in existenta modesta pe care trebuie sa o aiba cei dedicati serviciului divin. Si acum vine drama: l-a pus intre niste hiene, intre niste oameni cu comportament de salbaticiuni, toti conectati la un singur creieras, si ala micut si aproape nefunctional, needucati, pseudocredinciosi, mai mult superstitiosi decat catolici.

Sufocat si ingropat de  propria credinta, dupa ce a slujit cu constiinciozitate intre oamenii din satul in care a primit parohie, Nazaro e nevoit sa plece tocmai ca sa nu fie umilit. De ce a fost acuzat? Ca a adapostit o femeie de conditie precara (si moralitate indoielnica, daca e sa ma intrebati pe mine) care omorase o alta femeie si care fusese ranita in timpul crimei. Dupa o vreme s-a aflat ca parintele Nazaro o adaposteste pe criminala si, mai mult de atat, apar zvonuri neadevarate cum ca traieste cu femeia respectiva, incalcand juramantul de castitate pe care l-a depus.

Bun, de aici incolo urmeaza o insiruire absurda si complet hilara de intamplari care urmeaza principiul conform caruia orice fapta buna nu ramane nepedsita. Ma arunc si zic ca Nazaro era prost de bun pentru jungla in care traia si ca instinctul lui de supravietuire tindea undeva catre zero. Cel mai probabil se nascuse fara cromozomul responsabil cu asta, ca altfel nu pot sa-mi explic pasivitatea lui in fata a ceea ce i se intampla. E drept, credinta si bunatatea lui poate i-au asigurat un loc caldut si pe veci in rai, insa pe pamant l-au condus direct pe drumul spre moarte.

Am mirosit o paralela intre parintele Nazaro si Iisus, insa diferenta majora e ca moartea lui Nazaro nu a salvat in niciun fel omenirea de la decadere. Din contra, Nazaro va muri degeaba, niciunul dintre personajele decerebrate care-l inconjoara nu invata nimic. Raman la fel de animalice, superstitioase, bovine, cu gandire de turma, needucate si inguste.

Zadarnicia lui Nazaro in fata destinului si esecul credintei in fata greutatilor te fac sa te simti usor claustrat pana spre final (la fel m-am simtit si urmarind La Religieuse), cam ca Iona in burta pestelui. Nu stiu daca mesajul lui Bunuel  e acelasi pe care l-a transmis si Nietzsche, si anume ca Dumnezeu este mort, insa ce e sigur e ca pana la Dumnezeu te mananca sfintii.

Nazarin

*(omul care nu-si poate depasi conditia, in orice nivel social s-ar plasa si oricate eforturi ar face – eu am inventat formularea 😛 )

Le Fantôme de la liberté

Ati avut vreodata un vis din-ala in care, la inceput, sunteti acasa cu prietenii si mancati seminte, iesiti pe usa sa duceti gunoiul si sfarsiti prin a dansa cazacioc pe plaja, udand pomii din livada? Exact asa e si Le Fantôme de la liberté.

Cand spuneam ca Buñuel isi ascute sarcasmul cu fiecare film pe care-l face, nu m-am crezut. Oricat de absurd ar parea ce zic, am dreptate, pentru ca Le Fantôme de la liberté m-a convins ca e asa. Catarat pe culmile gloriei lui Le charme discret de la bourgeoisie, premiat cu un an in urma la Oscar pentru cel mai bun film strain, Buñuel s-a hotarat sa realizeze Le Fantôme de la liberté, unul dintre proiectele lui cele mai de suflet si, poate, cel mai absurd si, pe cale de consecinta, comic si suprarealist film al lui. Bonus: liber la tzatze, par pubian si parafilii, ca doar e al lu’ Buñuel.

Tot pentru ca e al lu’ Buñuel si pentru ca de fiecare data a facut ce a vrut el (si niciodata intamplator), a ales sa nu respecte nici macar linia narativa clasica, ultima speranta de normalitate a cinematografiei lui si, prin urmare, a iesit un ceva de-o absurditate sora cu rasul si verisoara primara cu visele. Mai mult decat atat, nu da posibilitatea niciunui personaj sa se afirme si sa devina din stereotip un caracter de prima mana, because fuck logic, that’s why. Imediat cum incepem sa simtim nevoia unei finalitati si a unui deznodamant, adica practic sa intelegem si noi ce se intampla, cum ar veni, Buñuel isi muta atentia catre alt personaj obscur pe care il transforma in erou al scenei urmatoare. Mergand pe principiul fluxului de constiinta, personajul secundar din scena actuala devine cel principal din scena urmatoare si tot asa.

Pelicula incepe cu o scena inspirata din nuvela unui scriitor spaniol si aduce in lumina orasul Toledo, ocupat de francezi in anul 1880. In fata plutonului de executie stau cativa rebeli spanioli care striga „Traiasca lanturile!”. Trupele franceze se retrag intr-o veche biserica catolica unde beau si petrec (pentru ca aia se face intr-o biserica…), in vreme ce capitanul saruta statuia lu’ Doña Elvira de Castañeda si e pus la pamant de bratul statuii’ de langa, chipurile sotul doamnei statui. In semn de razbunare, capitanul dezgroapa trupul Elvirei de Castañeda si, spre stupoarea lui, il descopera nedescompus si in stare perfecta de prezervare. Are sens ce zic aici? Nu? Si asta a fost doar inceputul.

Pentru ca lucrurile nu se rezuma la doar atat, Buñuel pluseaza la capitolul absurd. Filmul continua cu parintii unei fetite care se scandalizeaza cand constata ca fiica lor a primit de la un barbat intalnit in parc niste poze. Initial, Buñuel nu ne arata pozele si, din reactia parintilor, intuim ca e vorba de poze cu tematica sexuala. Inclusiv bona e demisa, deci lucrurile trebuie sa fie serioase. Ne-am gandi noi. Cum ar veni. Daca e. Decat ca nu. Nimic mai fals. In realitate, in poze apareau doar niste cladiri si un apus de soare.

Cea mai misto scena din film si, cu siguranta, una dintre cele mai tari din toata filmografia lui Buñuel e cea in care un cuplu vine in vizita la o alta familie si se aseaza toti la masa din living dar, in loc de scaune, au wc-uri. Isi ridica absolut discret rochiile, respectiv isi dau jos pantalonii, se aseaza pe bude si incep sa dezbata subiectele zilei. Cand cineva aduce vorba de mancat, e atentionata sa nu vorbeasca urat la masa. Unul dintre invitati, rapus de nevoile fiziologice, nu mai poate astepta, se scuza si se duce intr-o camaruta, se incuie si incepe sa manance. 🙂

Pe principiul „eu te conduc pe tine, tu pe mine, apoi iar eu pe tine si din nou tu pe mine, ca sa nu ne lasam singuri”, o alta scena frizeaza absurdul. Parintii, anuntati ca fetita lor a disparut de la scoala, se duc la politie sa anunte disparitia. Numai ca aduc si fetita cu ei, iar comisarul sef se bucura, pentru ca „asa vad si politistii cum arata si sa stie ce sa caute”. Cautarea a durat 11 luni si in final au si gasit-o. 🙂

Am observat ca atat scenele, cat si personajele merg in pereche. Sunt cate doua vizite la doctor, doua scene cu revolte si razboi, doua serii de parinti indignati, doi comisari sefi, doua scene cu animale, doi struti. Filmul incepe cum se termina, cu scene de revolta si da impresia unui cerc. Buñuel nu uita nici de data asta sa transmita un sincer „fuck you” bisericii si sa fluture cu ostentatie fetisuri si parafilii, la fel cum nu ezita sa mai ia putin la misto upper class-ul care, in seceta lui spirituala si morala, ramane la fel de plin de platitudini si politeturi seci de salon.

Liber de forma dar plin de fond, filmul aduce in lumina multiplele motive pentru care, de fapt, nimeni nu e liber. Toti sunt captivi fie cenzurii (recunosc ca scena cu fotografiile m-a dus cu gandul la comunism), fie regimurilor politice ale vremii, fie prostiei ori mediocritatii clasei sociale superioare, religiei sau soartei.  De altfel, existenta fiecarui personaj nu e condusa de vointa proprie a fiecaruia ci de coincidente. Practic, nimeni nu are control asupra vietii lor, ci sunt condusi de moralitatea vremii si de legile carora se supun.

Fara scrupule si fara false pudori, Buñuel se inspira din experientele sale de viata pentru a da nastere anumitor scene. Spre exemplu, cea in care unul dintre personaje e anuntat ca are cancer hepatic e inspirata de o intamplare reala din viata regizorului, care chiar suferea de chisturi la ficat si care ulterior a murit din cauza cancerului hepatic. Nu mi-a mai dat teme de casa de data asta, dar mi-a lasat un ranjet in coltu’ gurii si chef sa pun la cuptor Tristana.

La Signora Senza Camelie

N-au mai fost camelii la magazin. Urmeaza un text plictisitor despre un film al carui regizor nici macar nu mai traieste. Bashti!

In umbra capodoperelor lui Antonioni sta La Signora Senza Camelie, o drama neorealista care, asemeni lui Cronaca Di Un Amore, se bucura de prezenta frumoasei Lucia Bosé (Clara), dar si de aprecierea celor care vad si dincolo de Eclipsa, La Notte si L’Avventura. Nu ca o ard pe Visconti si Antonioni toata ziua, cineva tre’ sa vada si Transformers de trei ori pe luna pe Digi Films, dar adevarul e ca ce-i frumos e frumos.

Ca de obicei, cinematografia narativa a stat putin la coada iar actiunea a plecat nitel in vacanta, facand loc cadrelor picturale, descriptive si incredibil de pline de imagine. In acelasi timp, se scalda in doua ape, cumva, odata in mlastina clasei muncitoare, prezenta fara exceptie in filmele neorealiste italiene si reprezentata aici cu succes de mama Clarei, o mam’mare cu mustata, butucanoasa, din cale-afara de enervanta si extrem de curioasa. Linistea ei era sa o stie pe fii-sa maritata, nu si cu o cariera infloritoare. Moda vremii, din cate am inteles.

Pe de alta parte, filmul ne prezinta si luciul apei: o clasa sociala la care Clara, o fosta vanzatoare, actuala (aproape) star de cinema, aspira. Si dup-aia incepe filmul. Vesnic nesigura pe ceea ce trebuie sa faca si pe destinul ei, isi incepe cariera cu un film cu un titlu al dreacu’ de sugestiv: La Dama Senza Destino. Producatorul e fix viitorul ei sot (Gianni), un nene intre varste pe care nu prea l-ar lua de barbat, nu stie exact de ce nu, dar pana la urma o face. Pentru ca ma-sa, pentru ca vremurile, pentru ca moda, pentru ca nu stia altfel.

Asemeni filmelor in care juca, a caror actiune era dictata de placerile frivole ale publicului si nu de ideea regizorului, Clara duce o existenta care numai a ei nu e. Cand, in sfarsit, se hotaraste sa faca ceva cu viata ei,  il paraseste pe Gianni pentru un dudui, diplomat de cariera, din pacate doar dornic de o aventura cu actrite, nu si de relatii serioase care, altfel, i-ar compromite imaginea. Epic fail.

Trezita la realitate de palma data de viata, Clara urmeaza sfatul unui coleg si se apuca de studii, dorind sa devina o actrita valoroasa si sa primeasca roluri importante, nu doar personaje principale obscure in filme de raftul 3. Remarca colegului, „esti buna la ceea ce faci acum”, ne informeaza, insa, inca de dinainte, asupra parcursului carierei Clarei. E greu pentru o actrita in devenire sa razbata. Dar nu asta e motivul esecului ei. Ea esueaza pentru ca lumea la care aspira pur si simplu nu e pentru ea. Dezarmata dupa 3 luni de studii, primeste un rol sub demnitatea ei intr-un film dubios, acceptandu-si resemnata locul la care e pusa de societate si de moralitatea vremurilor pe care le traieste.

Pe final, dar nu neaparat in incheiere, vreau sa zic ca ar fi nedrept ca filmul sa fie scos din cadrul perioadei la care a fost realizat. In plus, am gasit si la Bunuel aceeasi imposibilitate a personajului de a-si depasi conditia, in ciuda eforturilor (Viridiana mi-e cel mai la indemana). Viata pur si simplu iti da in cap. Al Bundy trebuie sa stie cel mai bine 😀

Abia acum inchid, in forma de PS: numai mie mi se pare oribila talia aia stransa in corset, nesanatos de mica imediat sub coaste, dar urmata de soldurile si burta aia absolut hidoase?

Rants and other unfortunately not-endangered species

Guest post. Din cand in cand, Bibilica vrea sa verse frustrari, iar eu ii vin in intampinare cu spatiul unde sa faca asta. Nu uita sa speli pe jos dupa. Bine pa.

Stiti vorba aia cu “Stiu ca sunt batuta in cap dar cand ma uit in jurul meu mai prind curaj?” Well, honey, I’ve got courage coming out of my yin yang at this point!

Nu inteleg de ce alfabetul latin ridica atat de multe probleme unor oameni care au docomente care sa ateste nu numai ca sunt alfabetizati dar unii, may God help us one and all, au chiar si niscavai dovezi cum ca ar fi absolvit studii asa-zis superioare!

Am si eu o problema legata de imposibilitatea oamenilor de a ma crede pe cuvant cand sustin ca sunt capabila sa imi scriu numele complet si sa identific acele vesnic nastrusnice majuscule ce semnalizeaza in limbaj international inceputul fiecarei parti constitutive ale unui nume propriu.

Repet, chiar sunt in stare sa imi scriu numele complet cu majuscule where God intended them to be without outside interference! Asa ca atunci cand ma semnez oficial la finele unui email cu Bibilica Iremediabila, as aprecia sa imi acordati prezumtia de nevinovatie si sa nu imi raspundeti cu domnisoara Lremediabila ca fac cu nervii capului si va trimit sa studiati alfabetul sau sa apelati la the old faithful copy-paste to get the damn name of the damn person you are damn talking to damn right! Or stick to damn hi/hello/insert moronic blanket salutation term that does not need a name after it.

Sunt foarte curioasa cu privire la sirul gandirii care rezulta in nevoia imperioasa de a ma corecta cu privire la propriul nume (cei din China sunt usor exclusi ca na, oamenii lucreaza cu alt alfabet in mod normal, sa zicem ca sunt semi-scuzati). Cum vine asta, sunt lovita de un atac cerebral in mijlocul procesului de scriere a numelui complet si chiar cand ajung la majuscula cu pricina ma poticnesc in tastatura si nu mai nimeresc nici shift, nici caps loc si o dau in bara ori sunt atat de confuza cu privire la propriul nume incat am nevoie de interventii externe. Sau numele meu reprezinta o provocare si ce bine ca exista oameni in lumea asta care sa ma corecteze si sa restabileasca ordinea fireasca a lucrurilor.

O alta problema majora (evident ca sunt miscata de niste cutremure existentiale, dupa cum se poate observa) este faptul ca in anumite cercuri de zburatoare in mod expeditiv sunt denumita Bibi in loc de Bibilica, just to get things done faster, I guess. So how on earth can there be people out there (nu dau locatii fizice, but you European people should be ashamed of yourselves!) care sa ma intrebe cu o candoare demna de sugari “pe tine te cheama Bibilica Bibi?!?” Who the hell are these people and why are they wasting my time?!? Si mai important, cine trebuia sa ii vaneze pentru exterminare conform promisiunii lui Darwin si a lenevit in fata televizorului si nu si-a terminat treaba?!?

Simfonia glandelor mamare

…because even your baby knows how embarassing that was

Chiar nu consider ca-s offtopic pe blog, toata povestea e ca dintr-un film. Ma incadrez.

E acum mare tambalau cu ceva campanie pro alaptare, ceva „marea racordare la san” sau „marea alaptare” sau „marea provocare”… in sfarsit, cum s-o chema. E cu „mare”, sa intelegem noi amploarea. Niste dudui („mamici”) au iesit in parc si au alaptat in public, sub pom. Din cate am inteles, e o super frenezie cu asta, toata lumea le felicita, presa e plina de articole gen „toate mamele ar trebui sa faca asta” (de fapt era „mamicile”, dar am corectat eu) etc etc lol samd. Circula si-o poza cu o mama cu un san picat in gura unui bebelus, iar in fata ei, un fotograf imortaliza momentul pentru vreun ziar. De vis, o pleiada de tzatzuri si sfarce, sa curga laptele, sa curga si sanii, toate mamele isi dau ochii peste cap fericite, ele sunt cele mai mame.

Ce ma amuza e ca evenimentele astea sunt denumite cu „mare” in fata, in schimb participantele sunt „mamici”. Cam care sa fie principiile dupa care functioneaza amazoanele astea?

Intrebarea care ma bantuia pe mine era care naiba e, mai exact, scopul campaniei? Sa ajunga la sufletul mamelor si sa le convinga sa-si hraneasca natural copiii? Eu asta am crezut initial. Numai ca, citind niste articole (inclusiv prin presa basista, acolo unde o jurnalista scria „exchibitionism” fara sa i se para nimic gresit in asta), mi-am dat seama ca nu-i chiar asa. Am tras concluzia ca, de fapt, ele luptau cu pieptul inainte si la vedere impotriva preconceptiilor sociale, cum ca alaptatul in public e cah.

Marturisesc ca pe mine nu m-au convins de nimic, deci fac parte cu mandrie din particica de esec a campaniei. Iar cele care le felicita oricum erau de acord cu asta dinainte. Sunt curioasa, insa, daca au convins vreo mama sa alapteze… Ce pot sa zic e ca ele au dus alaptarea la un cu totul alt nivel. Nu numai ca au facut-o in public, ci si CU public. Acum, cat sunt pe adrenalina, le recomand sa faca o vizita colegilor de serviciu si, in spiritul a ceea ce promoveaza, sa scoata o tzatza si sa o bage in gura copilului chiar in fata sefului, in timp ca-i povestesc, senine, cat e de minunata maternitatea sau ceva. 😉

Bun, in alta parte voiam sa ajung. Ele o ard boem, asa. Ele sunt mamici care isi hranesc puii, sunt emancipate, evoluate, serene, totul e natural, nerusinos, normal, neintim. Am incercat sa le explic ca puii nu se nasc si nici nu se hranesc cu lapte, ci ies din ouale clocite de closca si fac piu-piu. (ironia sortii, pentru ca ziarul in care am citit asta e chiar evz, care s-a lansat fix cu glorioasa stire despre gaina care naste pui vii 😀 ). Pacat ca mi-au sters comentariul.

Exista pe Facebook un grup care promoveaza alaptarea. Il cheama „Alapteaza-ma, mami” sau ceva asemanator, nu vreau sa induc in eroare, oricum, nu tin minte exact. Militeaza pentru hranirea naturala a copilului, informeaza asupra beneficiilor alaptatului versus laptele praf etc. Frumusetea e ca e un grup inchis, privat, cu obloanele trase, in care nu poti sa intri decat cu ceva recomandari. Deci ele sunt aceste promotoare, numai ca ele intre ele. Practic scopul primar al demersului e retezat din fasa, pentru ca cine ar trebui sa aiba acces la el e pe dinafara. Genial sau ce?

Hai sa incheiem apoteotic, urandu-le sa ramana interconectate la Ugerul Vietii, sa ia de la Basescu si sa alapteze bine.

Blogu’ lu’ Ramona

Pe Ramona o cunosc de multa vreme. Am inceput furtunos, lasand un comentariu rautacios unui articol scris de ea pe CinemaRX, dupa care m-am transformat si eu in editor pe-acolo si am devenit, practic, colege. Mi-a cam fost rusine, recunosc, dar na, shit happens, story of my life.  😀

Motivul pentru care n-am ocolit-o este ca scrie extraordinar de frumos. N-o zic „lingusitoriceste”, ea oricum stie asta si nici nu-i prima data cand o aude… de fapt citeste de la mine. Are condei si cu el a umplut cinemarxu’  de recenzii, descrieri de filme, stiri si articole  dintre cele mai frumoase. Fara niciun pic de jena zic ca e cel mai bun si mai talentat editor pe care l-a avut si pe care apoi l-a pierdut site-ul ala de cand s-o fi lansat in www-uri si pana in zilele de apoi, cand cel de sus o sa traga stecherul din priza si internetii o sa se stinga.

Intre timp, si-a facut blog. Nu ca as fi vreun fan Mentalist sau Simon Baker si nu ca ar citi foarte multi pe-aici pe la mine dar na, mi-e draga ea si atunci ii suflu un pic de vant din pupa a noroc si bafta. Plus ca e fan Dosarele X si Pacientul Englez, ceea ce explica multe

Ajami

Ajami

Manata de o plictiseala teribila, dar si de o lipsa de chef de orice pe caldura asta, m-am hotarat sa mai bag un film. Am ales Ajami, nominalizat si el la Oscar, alaturi de Das Weisse Band, la categoria Cel mai bun film strain, in 2009, parca. E o coproductie arabo-israeliana a carei actiune se desfasoara la periferia orasului Jaffa, unde domina infractionalitatea, jaful, crima, traficul de droguri si neputinta celor care se nasc acolo de a iesi din mediul ala infect si bolnav. Asemeni lui Los Olvidados sau Cidade de Deus (sau burta pestelui in care ajunge Iona :-p ), Ajami dezbate, in ultima instanta, imposibilitatea celor care provin din acele medii (si care sunt produsul mediilor in care traiesc) sa-si depaseasca conditia.

Linia narativa e construita sub forma a 5 povesti aparent fara legatura unele cu celelalte, prezentate in ordine necronologica. Desi la inceput pare un nonsens, inspre final lucrurile incep sa se lege, iar povestea, sa capete o logica mai mult decat imbatabila. Personajele provin fie din patura saraca a societatii, fie din cea mijlocie (Dando, desi profesia il obliga sa se invarta printre criminali si traficanti, iar sfarsitul lui e iminent, asemeni infractorilor). Pana aici, mai nimic diferit de filmele despre care vorbeam mai sus. Atata ca Ajami e plasat in lumea araba, cu un alt sistem de valori, alte legi, alte prioritati si o gramada de alte aberatii dupa care isi conduc societatea si-asa pervertita.

De-o ipocrizie inimaginabila, il poarta pe Dumnezeu in gura la fiecare doua cuvinte, printre doua liniute, o crima si-o livrare de cocaina la client. Ca o ironie a sortii, mortii/ranitii din final nu sunt vinovatii, ci exact cei care ar fi meritat mai putin (sau deloc) un asemenea destin. Din pacate, insa, asemeni favelelor, suburbiile orasului Jaffa au legile proprii iar viata e departe de a fi dreapta.

Frumusetea filmului consta in faptul ca ne furnizeaza cu portia detalii care sa ne faca sa intelegem ce se intampla. Uneori, asta presupune reluarea anumitor scene, dar din alte perspective si mereu dezvaluind inca un mic amanunt care face diferenta. Nu numai ca dezvaluirile astea rastoarna complet viziunea pe care o aveam noi, ca spectatori, asupra actiunii, dar ii ofera si un dramatism greu de suportat.

Citeam pe undeva ca regizorul a facut asta tocmai ca sa traga un semnal de alarma asupra preconceptiilor pe care le avem si concluziilor gresite pe care le tragem in urma unor informatii sumare. Pe dracu’, nu cred asta. Cred pur si simplu ca, din dorinta de a spori dramatismul finalului, dar si de a ilustra gradual (si cu intensitate crescanda) tragismul turnurii pe care o ia situatia, a ales sa ne tina intr-un suspans si o permanenta indoiala paaaaana in ultima secunda a filmului. Un fel de „ai crezut ca numai atat se poate intampla? na, uite ca e si mai rau de atat. n-ai fi crezut daca ti-as fi zis, nu? poftim, convinge-te singur cu ochii si creieru’ tau”.

PS: O alta palma peste ochi e data de tatal unei pustoaice care avea o relatie in secret cu unul dintre personajele principale, Omar. Ea evreica crestina, el musulman arab. Singurul motiv (si suprem, de altfel) invocat de tata pentru a-i interzice fiicei relatia cu Omar e exact religia. „Nimeni nu se casatoreste in afara religie. Tu esti crestina. Ne faci de rusine”. Mda, I don’t want to live on this planet anymore

Das Weisse Band

Das Weisse Band

Cum a fost groaznic de cald azi si am preferat sa nu ma misc ca sa nu produc si mai multa caldura decat deja produce planeta, am zis sa fac si eu un lucru util pentru omenire, ca de exemplu sa pun mana pe-o carte. Si am pus, va jur, chiar pe mai multe, ca am sters prafu-n biblioteca. Iar un asemenea act de cultura intens cere automat pauza de creier. Asa ca m-am pus sa revad un film. Nici macar nu am fost in stare sa aleg unul nou, na, asta e.

Pentru ca mi s-a parut mie ca am uitat niste faze (practic esenta filmului) din Das Weisse Band, vazut acum vreo doi ani, am zis ca e numai bun pentru resuscitarea liniei drepte in care se afla activitatea mea cerebrala. Inca de la inceput am avut aceeasi senzatie pe care mi-a dat si sinistrosenia aia de Die Blechtrommel, pe care tooooti il ridica in slavi si tot rumega niste clisee cu copilaria and shit, in vreme ce eu nu am putut sa trec dincolo de rautatea pura care locuia in copilul ala cu ochii cazuti si alura vaga de sindrom down.

Nici nu-i greu de imaginat de ce, insusi regizorul a marturisit ca filmul dezbate tema raului la nivel social, ca sursa principala a aparitiei terorismului de toate felurile, fie el religios sau politic.

Intr-un sat fictiv din Germania, dominat de un protestantism indobitocitor si orbitor, cateva familii isi traiesc, practic, viata pe care si-o merita. Figurile marcante ale satului sunt preotul, medicul, baronul si ingrijitorul acestuia, unul mai inchistat si mai pietrificat decat celalalt. Preotul, un protestant dupa care s-a facut si definitia din dictionar, obsedat de puritatea copiilor sai, dar si a celor din sat, le ofera panglici albe, simboluri ale inocentei acestora. Lucrurile merg pana intr-acolo incat ii determina pe parintii unui baiat sa-i lege mainile timp de mai multe nopti pentru ca acesta sa nu poata da curs teoreticelor impulsuri sexuale pe care ar putea sa le aiba.

Dincolo de pudoarea dusa la extrem si de reprimarea oricaror sentimente care noua ni s-ar parea normale, barbatii satului nu erau altceva decat agresori. Agresiunile pe care le practicau, absolut normale in viziunea lor, in particular, dar si la nivel de societate, au dat nastere unor progenituri la fel de defecte, doar ca din alt punct de vedere.

In timp ce parintii erau ocupati cu intretinerea obsesiei legate de puritatea copiilor, copiii erau ocupati cu altceva. Regizorul ne face sa credem ca erau responsabili de producerea mai multor atrocitati ce au avut loc in sat. Fara a ne indica in mod direct ca gasca de copii era direct responsabila, tragem destul de usor concluzia ca in aparent inocentele fiinte ce au luat nastere din asemenea parinti zacea samanta rautatii in stare pura.

Singura figura normala si, cumva, intermediara din punct de vedere al generatiei din care facea parte, era invatatorul satului. La numai 30 de ani, mai in varsta decat copiii carora le preda, insa cu mult mai tanar decat parintii acestora, a reusit intr-un fel sau altul sa se mentina pe linia de plutire, fara derapaje. Ba chiar, manat de un spirit justitiar, incearca sa investigheze crimele produse si, mai mult decat atat, indrazneste sa isi faca auzite suspiciunile, cum ca insasi fata preotului, ce purta, in mod ironic, numele de Klara, ar fi vinovata.

Scopul filmului nu e acela de a descoperi si pedepsi faptasii, ci doar de a crea un tablou extrem de credibil al originilor raului. Ca atare, regizorul nu ne ofera un final revelator. Aflam doar ca izbucneste razboiul, moment in care face legatura in mod clar cu nazismul si sursele acestuia. Invatatorul, de altfel si naratorul filmului, paraseste satul si nu se mai intoarce niciodata, nu inainte de a ne informa ca, in ciuda eforturilor sale de a lamuri situatia asupra crimelor, s-a asternut linistea peste tot si toate, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Da, copiii, acesti ingerasi.

Pi-nserat: Ziurel de Ziua – Tura a Doua

Haidi, pa!