Ajami

Ajami

Ajami

Manata de o plictiseala teribila, dar si de o lipsa de chef de orice pe caldura asta, m-am hotarat sa mai bag un film. Am ales Ajami, nominalizat si el la Oscar, alaturi de Das Weisse Band, la categoria Cel mai bun film strain, in 2009, parca. E o coproductie arabo-israeliana a carei actiune se desfasoara la periferia orasului Jaffa, unde domina infractionalitatea, jaful, crima, traficul de droguri si neputinta celor care se nasc acolo de a iesi din mediul ala infect si bolnav. Asemeni lui Los Olvidados sau Cidade de Deus (sau burta pestelui in care ajunge Iona :-p ), Ajami dezbate, in ultima instanta, imposibilitatea celor care provin din acele medii (si care sunt produsul mediilor in care traiesc) sa-si depaseasca conditia.

Linia narativa e construita sub forma a 5 povesti aparent fara legatura unele cu celelalte, prezentate in ordine necronologica. Desi la inceput pare un nonsens, inspre final lucrurile incep sa se lege, iar povestea, sa capete o logica mai mult decat imbatabila. Personajele provin fie din patura saraca a societatii, fie din cea mijlocie (Dando, desi profesia il obliga sa se invarta printre criminali si traficanti, iar sfarsitul lui e iminent, asemeni infractorilor). Pana aici, mai nimic diferit de filmele despre care vorbeam mai sus. Atata ca Ajami e plasat in lumea araba, cu un alt sistem de valori, alte legi, alte prioritati si o gramada de alte aberatii dupa care isi conduc societatea si-asa pervertita.

De-o ipocrizie inimaginabila, il poarta pe Dumnezeu in gura la fiecare doua cuvinte, printre doua liniute, o crima si-o livrare de cocaina la client. Ca o ironie a sortii, mortii/ranitii din final nu sunt vinovatii, ci exact cei care ar fi meritat mai putin (sau deloc) un asemenea destin. Din pacate, insa, asemeni favelelor, suburbiile orasului Jaffa au legile proprii iar viata e departe de a fi dreapta.

Frumusetea filmului consta in faptul ca ne furnizeaza cu portia detalii care sa ne faca sa intelegem ce se intampla. Uneori, asta presupune reluarea anumitor scene, dar din alte perspective si mereu dezvaluind inca un mic amanunt care face diferenta. Nu numai ca dezvaluirile astea rastoarna complet viziunea pe care o aveam noi, ca spectatori, asupra actiunii, dar ii ofera si un dramatism greu de suportat.

Citeam pe undeva ca regizorul a facut asta tocmai ca sa traga un semnal de alarma asupra preconceptiilor pe care le avem si concluziilor gresite pe care le tragem in urma unor informatii sumare. Pe dracu’, nu cred asta. Cred pur si simplu ca, din dorinta de a spori dramatismul finalului, dar si de a ilustra gradual (si cu intensitate crescanda) tragismul turnurii pe care o ia situatia, a ales sa ne tina intr-un suspans si o permanenta indoiala paaaaana in ultima secunda a filmului. Un fel de „ai crezut ca numai atat se poate intampla? na, uite ca e si mai rau de atat. n-ai fi crezut daca ti-as fi zis, nu? poftim, convinge-te singur cu ochii si creieru’ tau”.

PS: O alta palma peste ochi e data de tatal unei pustoaice care avea o relatie in secret cu unul dintre personajele principale, Omar. Ea evreica crestina, el musulman arab. Singurul motiv (si suprem, de altfel) invocat de tata pentru a-i interzice fiicei relatia cu Omar e exact religia. „Nimeni nu se casatoreste in afara religie. Tu esti crestina. Ne faci de rusine”. Mda, I don’t want to live on this planet anymore

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s