Nazarin

Exista doar 34 de filme atribuite lui Bunuel ca regizor. Si nenorocirea si mai mare e ca toate sunt bune. Intr-atat de genial a fost. Problema cu o lista atat de scurta este ca se termina repede si atunci prefer sa vad o bucata din an in paste ca sa ma pacalesc, in micimea mea, ca putine au fost dar uite ce multe au mai ramas!

Nu stiu daca a fost un motiv nume pentru care am ales Nazarin. Cred ca l-am ales dupa ce am vazut Viridiana si am vrut sa continuu

Nazarin

Nazarin

cu tema religiei si cu motivul Al Bundy. Oricum intre timp am bifat si 81/2 (despre care nu pot sa spun nimic pentru ca cine sunt eu sa vorbesc despre filmele lu’ Fellini?) si Venuto Al Mondo (Saadet Aksoy e atat de frumoasa!), cumva ca sa-mi spal creierul si sa fac loc pentru ceva nou.

Desi, de regula, Bunuel ia la misto clerul si clasele sociale superioare (paturi care se intersecteaza, pentru ca ipocrizia e mare si fiecare isi suge fatarnicia una de la alta), de data asta a facut-o pe dos. A luat un preot cu adevarat curat, credincios si ancorat in existenta modesta pe care trebuie sa o aiba cei dedicati serviciului divin. Si acum vine drama: l-a pus intre niste hiene, intre niste oameni cu comportament de salbaticiuni, toti conectati la un singur creieras, si ala micut si aproape nefunctional, needucati, pseudocredinciosi, mai mult superstitiosi decat catolici.

Sufocat si ingropat de  propria credinta, dupa ce a slujit cu constiinciozitate intre oamenii din satul in care a primit parohie, Nazaro e nevoit sa plece tocmai ca sa nu fie umilit. De ce a fost acuzat? Ca a adapostit o femeie de conditie precara (si moralitate indoielnica, daca e sa ma intrebati pe mine) care omorase o alta femeie si care fusese ranita in timpul crimei. Dupa o vreme s-a aflat ca parintele Nazaro o adaposteste pe criminala si, mai mult de atat, apar zvonuri neadevarate cum ca traieste cu femeia respectiva, incalcand juramantul de castitate pe care l-a depus.

Bun, de aici incolo urmeaza o insiruire absurda si complet hilara de intamplari care urmeaza principiul conform caruia orice fapta buna nu ramane nepedsita. Ma arunc si zic ca Nazaro era prost de bun pentru jungla in care traia si ca instinctul lui de supravietuire tindea undeva catre zero. Cel mai probabil se nascuse fara cromozomul responsabil cu asta, ca altfel nu pot sa-mi explic pasivitatea lui in fata a ceea ce i se intampla. E drept, credinta si bunatatea lui poate i-au asigurat un loc caldut si pe veci in rai, insa pe pamant l-au condus direct pe drumul spre moarte.

Am mirosit o paralela intre parintele Nazaro si Iisus, insa diferenta majora e ca moartea lui Nazaro nu a salvat in niciun fel omenirea de la decadere. Din contra, Nazaro va muri degeaba, niciunul dintre personajele decerebrate care-l inconjoara nu invata nimic. Raman la fel de animalice, superstitioase, bovine, cu gandire de turma, needucate si inguste.

Zadarnicia lui Nazaro in fata destinului si esecul credintei in fata greutatilor te fac sa te simti usor claustrat pana spre final (la fel m-am simtit si urmarind La Religieuse), cam ca Iona in burta pestelui. Nu stiu daca mesajul lui Bunuel  e acelasi pe care l-a transmis si Nietzsche, si anume ca Dumnezeu este mort, insa ce e sigur e ca pana la Dumnezeu te mananca sfintii.

Nazarin

Nazarin

*(omul care nu-si poate depasi conditia, in orice nivel social s-ar plasa si oricate eforturi ar face – eu am inventat formularea 😛 )

Anunțuri

Le Fantôme de la liberté

Le Fantôme de la liberté

Ati avut vreodata un vis din-ala in care, la inceput, sunteti acasa cu prietenii si mancati seminte, iesiti pe usa sa duceti gunoiul si sfarsiti prin a dansa cazacioc pe plaja, udand pomii din livada? Exact asa e si Le Fantôme de la liberté.

Cand spuneam ca Buñuel isi ascute sarcasmul cu fiecare film pe care-l face, nu m-am crezut. Oricat de absurd ar parea ce zic, am dreptate, pentru ca Le Fantôme de la liberté m-a convins ca e asa. Catarat pe culmile gloriei lui Le charme discret de la bourgeoisie, premiat cu un an in urma la Oscar pentru cel mai bun film strain, Buñuel s-a hotarat sa realizeze Le Fantôme de la liberté, unul dintre proiectele lui cele mai de suflet si, poate, cel mai absurd si, pe cale de consecinta, comic si suprarealist film al lui. Bonus: liber la tzatze, par pubian si parafilii, ca doar e al lu’ Buñuel.

Tot pentru ca e al lu’ Buñuel si pentru ca de fiecare data a facut ce a vrut el (si niciodata intamplator), a ales sa nu respecte nici macar linia narativa clasica, ultima speranta de normalitate a cinematografiei lui si, prin urmare, a iesit un ceva de-o absurditate sora cu rasul si verisoara primara cu visele. Mai mult decat atat, nu da posibilitatea niciunui personaj sa se afirme si sa devina din stereotip un caracter de prima mana, because fuck logic, that’s why. Imediat cum incepem sa simtim nevoia unei finalitati si a unui deznodamant, adica practic sa intelegem si noi ce se intampla, cum ar veni, Buñuel isi muta atentia catre alt personaj obscur pe care il transforma in erou al scenei urmatoare. Mergand pe principiul fluxului de constiinta, personajul secundar din scena actuala devine cel principal din scena urmatoare si tot asa.

Pelicula incepe cu o scena inspirata din nuvela unui scriitor spaniol si aduce in lumina orasul Toledo, ocupat de francezi in anul 1880. In fata plutonului de executie stau cativa rebeli spanioli care striga „Traiasca lanturile!”. Trupele franceze se retrag intr-o veche biserica catolica unde beau si petrec (pentru ca aia se face intr-o biserica…), in vreme ce capitanul saruta statuia lu’ Doña Elvira de Castañeda si e pus la pamant de bratul statuii’ de langa, chipurile sotul doamnei statui. In semn de razbunare, capitanul dezgroapa trupul Elvirei de Castañeda si, spre stupoarea lui, il descopera nedescompus si in stare perfecta de prezervare. Are sens ce zic aici? Nu? Si asta a fost doar inceputul.

Pentru ca lucrurile nu se rezuma la doar atat, Buñuel pluseaza la capitolul absurd. Filmul continua cu parintii unei fetite care se scandalizeaza cand constata ca fiica lor a primit de la un barbat intalnit in parc niste poze. Initial, Buñuel nu ne arata pozele si, din reactia parintilor, intuim ca e vorba de poze cu tematica sexuala. Inclusiv bona e demisa, deci lucrurile trebuie sa fie serioase. Ne-am gandi noi. Cum ar veni. Daca e. Decat ca nu. Nimic mai fals. In realitate, in poze apareau doar niste cladiri si un apus de soare.

Cea mai misto scena din film si, cu siguranta, una dintre cele mai tari din toata filmografia lui Buñuel e cea in care un cuplu vine in vizita la o alta familie si se aseaza toti la masa din living dar, in loc de scaune, au wc-uri. Isi ridica absolut discret rochiile, respectiv isi dau jos pantalonii, se aseaza pe bude si incep sa dezbata subiectele zilei. Cand cineva aduce vorba de mancat, e atentionata sa nu vorbeasca urat la masa. Unul dintre invitati, rapus de nevoile fiziologice, nu mai poate astepta, se scuza si se duce intr-o camaruta, se incuie si incepe sa manance. 🙂

Pe principiul „eu te conduc pe tine, tu pe mine, apoi iar eu pe tine si din nou tu pe mine, ca sa nu ne lasam singuri”, o alta scena frizeaza absurdul. Parintii, anuntati ca fetita lor a disparut de la scoala, se duc la politie sa anunte disparitia. Numai ca aduc si fetita cu ei, iar comisarul sef se bucura, pentru ca „asa vad si politistii cum arata si sa stie ce sa caute”. Cautarea a durat 11 luni si in final au si gasit-o. 🙂

Am observat ca atat scenele, cat si personajele merg in pereche. Sunt cate doua vizite la doctor, doua scene cu revolte si razboi, doua serii de parinti indignati, doi comisari sefi, doua scene cu animale, doi struti. Filmul incepe cum se termina, cu scene de revolta si da impresia unui cerc. Buñuel nu uita nici de data asta sa transmita un sincer „fuck you” bisericii si sa fluture cu ostentatie fetisuri si parafilii, la fel cum nu ezita sa mai ia putin la misto upper class-ul care, in seceta lui spirituala si morala, ramane la fel de plin de platitudini si politeturi seci de salon.

Liber de forma dar plin de fond, filmul aduce in lumina multiplele motive pentru care, de fapt, nimeni nu e liber. Toti sunt captivi fie cenzurii (recunosc ca scena cu fotografiile m-a dus cu gandul la comunism), fie regimurilor politice ale vremii, fie prostiei ori mediocritatii clasei sociale superioare, religiei sau soartei.  De altfel, existenta fiecarui personaj nu e condusa de vointa proprie a fiecaruia ci de coincidente. Practic, nimeni nu are control asupra vietii lor, ci sunt condusi de moralitatea vremii si de legile carora se supun.

Fara scrupule si fara false pudori, Buñuel se inspira din experientele sale de viata pentru a da nastere anumitor scene. Spre exemplu, cea in care unul dintre personaje e anuntat ca are cancer hepatic e inspirata de o intamplare reala din viata regizorului, care chiar suferea de chisturi la ficat si care ulterior a murit din cauza cancerului hepatic. Nu mi-a mai dat teme de casa de data asta, dar mi-a lasat un ranjet in coltu’ gurii si chef sa pun la cuptor Tristana.

Belle de Jour (1967)

Am spus acum ceva vreme (parca in comentariul peliculei Eros) ca sunt in cautarea filmului de gen perfect sau care, cel putin, tinde catre perfectiune. Fie ca e vorba de incercarile lui Bertolucci, fie ale lui Kar Wai Wong si Antonioni in filmul mai sus amintit, experiente extrem de placute din punct de vedere cinematografic, parca de fiecare data ramanea loc de mai bine. Si de mai mult.

Belle de Jour aduce in lumina viata unei frumoase frantuzoaice de conditie foarte buna, maritata cu un medic pe care, desi il iubeste, il respinge din punct de vedere sexual. Ea insasi marturiseste ca, in ciuda faptului ca se simte protejata si iubita, nu se poate apropia de sotul ei si nimeni nu ii intelege trairile.

Belle de Jour e un film care se adreseaza subconstientului. O abordare aproape naturalista a erosului feminin, transpusa intr-o maniera suprarealista. Bunuel face granitele dintre vis si realitate aproape imperceptibile, astfel incat interpretarea sa fie absolut unica si personala si ma hazardez sa zic, o lasa sa depinda exclusiv de propriile noastre fantezii. Fie ca ne place sa credem ca totul a fost o fantezie a ei si ca, in final, ceea ce parea a fi un barbat frumos dar infirm (la nivel metaforic, din punct de vedere al relatiei lor sexuale) era doar in imaginatia ei, fie ca fanteziile ei reincep (si de fapt nu au incetat niciodata), fie ca ceea ce pare a fi o rememorare a molestarii sexuale de care a suferit in copilarie sa nu fie decat inceputul fanteziilor ei inca de la varste fragede, fie ca e doar o femeie frustrata sexual care-si gaseste implinirea altfel…

Bag seama ca filmul reuseste sa te stapaneasca cumva, sondandu-ti si rascolindu-ti plasmuirile interioare, indiferent daca empatizezi cu Severine sau nu. Genialitatea regizorului sta in faptul ca reuseste, prin cadre si unghiuri sa ne faca sa credem ca asistam voyeuristic la experientele erotice ale lui Severine. In ciuda senzatiei de privire prin gaura cheii, scenele de nuditate lipsesc aproape cu desavarsire, subliniind, inca odata, puterea acestui film de a stimula imaginatia pana intr-acolo incat sa cream in minte imagini. Dupa o prima vizionare, sunt convinsa ca, intrebat daca a fost uimit de nuditate, spectatorul va fi pus in incurcatura. Asta pentru ca, la o prima strigare, va fi tentat sa zica ca pelicula abunda in nuditate, desi nu poate identifica cu exactitate nicio scena de goliciune corporala.

Rolul principal e interpretat de Catherine Deneuve (Severine Serizy), de-o frumusete glaciala, parca de piatra. Numeroasele cadre pe picioarele ei provin, zice-se, in urma fetisului pe care insusi Bunuel il avea pentru picioare. Mai mult, in virtutea acestei observatii, Severine se intorcea de la cumparaturi de fiecare data cu pantofi, niciodata cu haine.

Probabil ca descifrarea misterului peliculei sta fie in cheie freudiana, fie in fiecare dintre noi. Un singur lucru e clar, Bunuel a inteles femeia mai bine decat ea insasi pe sine.