Nazarin

Exista doar 34 de filme atribuite lui Bunuel ca regizor. Si nenorocirea si mai mare e ca toate sunt bune. Intr-atat de genial a fost. Problema cu o lista atat de scurta este ca se termina repede si atunci prefer sa vad o bucata din an in paste ca sa ma pacalesc, in micimea mea, ca putine au fost dar uite ce multe au mai ramas!

Nu stiu daca a fost un motiv nume pentru care am ales Nazarin. Cred ca l-am ales dupa ce am vazut Viridiana si am vrut sa continuu

Nazarin

Nazarin

cu tema religiei si cu motivul Al Bundy. Oricum intre timp am bifat si 81/2 (despre care nu pot sa spun nimic pentru ca cine sunt eu sa vorbesc despre filmele lu’ Fellini?) si Venuto Al Mondo (Saadet Aksoy e atat de frumoasa!), cumva ca sa-mi spal creierul si sa fac loc pentru ceva nou.

Desi, de regula, Bunuel ia la misto clerul si clasele sociale superioare (paturi care se intersecteaza, pentru ca ipocrizia e mare si fiecare isi suge fatarnicia una de la alta), de data asta a facut-o pe dos. A luat un preot cu adevarat curat, credincios si ancorat in existenta modesta pe care trebuie sa o aiba cei dedicati serviciului divin. Si acum vine drama: l-a pus intre niste hiene, intre niste oameni cu comportament de salbaticiuni, toti conectati la un singur creieras, si ala micut si aproape nefunctional, needucati, pseudocredinciosi, mai mult superstitiosi decat catolici.

Sufocat si ingropat de  propria credinta, dupa ce a slujit cu constiinciozitate intre oamenii din satul in care a primit parohie, Nazaro e nevoit sa plece tocmai ca sa nu fie umilit. De ce a fost acuzat? Ca a adapostit o femeie de conditie precara (si moralitate indoielnica, daca e sa ma intrebati pe mine) care omorase o alta femeie si care fusese ranita in timpul crimei. Dupa o vreme s-a aflat ca parintele Nazaro o adaposteste pe criminala si, mai mult de atat, apar zvonuri neadevarate cum ca traieste cu femeia respectiva, incalcand juramantul de castitate pe care l-a depus.

Bun, de aici incolo urmeaza o insiruire absurda si complet hilara de intamplari care urmeaza principiul conform caruia orice fapta buna nu ramane nepedsita. Ma arunc si zic ca Nazaro era prost de bun pentru jungla in care traia si ca instinctul lui de supravietuire tindea undeva catre zero. Cel mai probabil se nascuse fara cromozomul responsabil cu asta, ca altfel nu pot sa-mi explic pasivitatea lui in fata a ceea ce i se intampla. E drept, credinta si bunatatea lui poate i-au asigurat un loc caldut si pe veci in rai, insa pe pamant l-au condus direct pe drumul spre moarte.

Am mirosit o paralela intre parintele Nazaro si Iisus, insa diferenta majora e ca moartea lui Nazaro nu a salvat in niciun fel omenirea de la decadere. Din contra, Nazaro va muri degeaba, niciunul dintre personajele decerebrate care-l inconjoara nu invata nimic. Raman la fel de animalice, superstitioase, bovine, cu gandire de turma, needucate si inguste.

Zadarnicia lui Nazaro in fata destinului si esecul credintei in fata greutatilor te fac sa te simti usor claustrat pana spre final (la fel m-am simtit si urmarind La Religieuse), cam ca Iona in burta pestelui. Nu stiu daca mesajul lui Bunuel  e acelasi pe care l-a transmis si Nietzsche, si anume ca Dumnezeu este mort, insa ce e sigur e ca pana la Dumnezeu te mananca sfintii.

Nazarin

Nazarin

*(omul care nu-si poate depasi conditia, in orice nivel social s-ar plasa si oricate eforturi ar face – eu am inventat formularea 😛 )

Le Fantôme de la liberté

Le Fantôme de la liberté

Ati avut vreodata un vis din-ala in care, la inceput, sunteti acasa cu prietenii si mancati seminte, iesiti pe usa sa duceti gunoiul si sfarsiti prin a dansa cazacioc pe plaja, udand pomii din livada? Exact asa e si Le Fantôme de la liberté.

Cand spuneam ca Buñuel isi ascute sarcasmul cu fiecare film pe care-l face, nu m-am crezut. Oricat de absurd ar parea ce zic, am dreptate, pentru ca Le Fantôme de la liberté m-a convins ca e asa. Catarat pe culmile gloriei lui Le charme discret de la bourgeoisie, premiat cu un an in urma la Oscar pentru cel mai bun film strain, Buñuel s-a hotarat sa realizeze Le Fantôme de la liberté, unul dintre proiectele lui cele mai de suflet si, poate, cel mai absurd si, pe cale de consecinta, comic si suprarealist film al lui. Bonus: liber la tzatze, par pubian si parafilii, ca doar e al lu’ Buñuel.

Tot pentru ca e al lu’ Buñuel si pentru ca de fiecare data a facut ce a vrut el (si niciodata intamplator), a ales sa nu respecte nici macar linia narativa clasica, ultima speranta de normalitate a cinematografiei lui si, prin urmare, a iesit un ceva de-o absurditate sora cu rasul si verisoara primara cu visele. Mai mult decat atat, nu da posibilitatea niciunui personaj sa se afirme si sa devina din stereotip un caracter de prima mana, because fuck logic, that’s why. Imediat cum incepem sa simtim nevoia unei finalitati si a unui deznodamant, adica practic sa intelegem si noi ce se intampla, cum ar veni, Buñuel isi muta atentia catre alt personaj obscur pe care il transforma in erou al scenei urmatoare. Mergand pe principiul fluxului de constiinta, personajul secundar din scena actuala devine cel principal din scena urmatoare si tot asa.

Pelicula incepe cu o scena inspirata din nuvela unui scriitor spaniol si aduce in lumina orasul Toledo, ocupat de francezi in anul 1880. In fata plutonului de executie stau cativa rebeli spanioli care striga „Traiasca lanturile!”. Trupele franceze se retrag intr-o veche biserica catolica unde beau si petrec (pentru ca aia se face intr-o biserica…), in vreme ce capitanul saruta statuia lu’ Doña Elvira de Castañeda si e pus la pamant de bratul statuii’ de langa, chipurile sotul doamnei statui. In semn de razbunare, capitanul dezgroapa trupul Elvirei de Castañeda si, spre stupoarea lui, il descopera nedescompus si in stare perfecta de prezervare. Are sens ce zic aici? Nu? Si asta a fost doar inceputul.

Pentru ca lucrurile nu se rezuma la doar atat, Buñuel pluseaza la capitolul absurd. Filmul continua cu parintii unei fetite care se scandalizeaza cand constata ca fiica lor a primit de la un barbat intalnit in parc niste poze. Initial, Buñuel nu ne arata pozele si, din reactia parintilor, intuim ca e vorba de poze cu tematica sexuala. Inclusiv bona e demisa, deci lucrurile trebuie sa fie serioase. Ne-am gandi noi. Cum ar veni. Daca e. Decat ca nu. Nimic mai fals. In realitate, in poze apareau doar niste cladiri si un apus de soare.

Cea mai misto scena din film si, cu siguranta, una dintre cele mai tari din toata filmografia lui Buñuel e cea in care un cuplu vine in vizita la o alta familie si se aseaza toti la masa din living dar, in loc de scaune, au wc-uri. Isi ridica absolut discret rochiile, respectiv isi dau jos pantalonii, se aseaza pe bude si incep sa dezbata subiectele zilei. Cand cineva aduce vorba de mancat, e atentionata sa nu vorbeasca urat la masa. Unul dintre invitati, rapus de nevoile fiziologice, nu mai poate astepta, se scuza si se duce intr-o camaruta, se incuie si incepe sa manance. 🙂

Pe principiul „eu te conduc pe tine, tu pe mine, apoi iar eu pe tine si din nou tu pe mine, ca sa nu ne lasam singuri”, o alta scena frizeaza absurdul. Parintii, anuntati ca fetita lor a disparut de la scoala, se duc la politie sa anunte disparitia. Numai ca aduc si fetita cu ei, iar comisarul sef se bucura, pentru ca „asa vad si politistii cum arata si sa stie ce sa caute”. Cautarea a durat 11 luni si in final au si gasit-o. 🙂

Am observat ca atat scenele, cat si personajele merg in pereche. Sunt cate doua vizite la doctor, doua scene cu revolte si razboi, doua serii de parinti indignati, doi comisari sefi, doua scene cu animale, doi struti. Filmul incepe cum se termina, cu scene de revolta si da impresia unui cerc. Buñuel nu uita nici de data asta sa transmita un sincer „fuck you” bisericii si sa fluture cu ostentatie fetisuri si parafilii, la fel cum nu ezita sa mai ia putin la misto upper class-ul care, in seceta lui spirituala si morala, ramane la fel de plin de platitudini si politeturi seci de salon.

Liber de forma dar plin de fond, filmul aduce in lumina multiplele motive pentru care, de fapt, nimeni nu e liber. Toti sunt captivi fie cenzurii (recunosc ca scena cu fotografiile m-a dus cu gandul la comunism), fie regimurilor politice ale vremii, fie prostiei ori mediocritatii clasei sociale superioare, religiei sau soartei.  De altfel, existenta fiecarui personaj nu e condusa de vointa proprie a fiecaruia ci de coincidente. Practic, nimeni nu are control asupra vietii lor, ci sunt condusi de moralitatea vremii si de legile carora se supun.

Fara scrupule si fara false pudori, Buñuel se inspira din experientele sale de viata pentru a da nastere anumitor scene. Spre exemplu, cea in care unul dintre personaje e anuntat ca are cancer hepatic e inspirata de o intamplare reala din viata regizorului, care chiar suferea de chisturi la ficat si care ulterior a murit din cauza cancerului hepatic. Nu mi-a mai dat teme de casa de data asta, dar mi-a lasat un ranjet in coltu’ gurii si chef sa pun la cuptor Tristana.

Ajami

Ajami

Ajami

Manata de o plictiseala teribila, dar si de o lipsa de chef de orice pe caldura asta, m-am hotarat sa mai bag un film. Am ales Ajami, nominalizat si el la Oscar, alaturi de Das Weisse Band, la categoria Cel mai bun film strain, in 2009, parca. E o coproductie arabo-israeliana a carei actiune se desfasoara la periferia orasului Jaffa, unde domina infractionalitatea, jaful, crima, traficul de droguri si neputinta celor care se nasc acolo de a iesi din mediul ala infect si bolnav. Asemeni lui Los Olvidados sau Cidade de Deus (sau burta pestelui in care ajunge Iona :-p ), Ajami dezbate, in ultima instanta, imposibilitatea celor care provin din acele medii (si care sunt produsul mediilor in care traiesc) sa-si depaseasca conditia.

Linia narativa e construita sub forma a 5 povesti aparent fara legatura unele cu celelalte, prezentate in ordine necronologica. Desi la inceput pare un nonsens, inspre final lucrurile incep sa se lege, iar povestea, sa capete o logica mai mult decat imbatabila. Personajele provin fie din patura saraca a societatii, fie din cea mijlocie (Dando, desi profesia il obliga sa se invarta printre criminali si traficanti, iar sfarsitul lui e iminent, asemeni infractorilor). Pana aici, mai nimic diferit de filmele despre care vorbeam mai sus. Atata ca Ajami e plasat in lumea araba, cu un alt sistem de valori, alte legi, alte prioritati si o gramada de alte aberatii dupa care isi conduc societatea si-asa pervertita.

De-o ipocrizie inimaginabila, il poarta pe Dumnezeu in gura la fiecare doua cuvinte, printre doua liniute, o crima si-o livrare de cocaina la client. Ca o ironie a sortii, mortii/ranitii din final nu sunt vinovatii, ci exact cei care ar fi meritat mai putin (sau deloc) un asemenea destin. Din pacate, insa, asemeni favelelor, suburbiile orasului Jaffa au legile proprii iar viata e departe de a fi dreapta.

Frumusetea filmului consta in faptul ca ne furnizeaza cu portia detalii care sa ne faca sa intelegem ce se intampla. Uneori, asta presupune reluarea anumitor scene, dar din alte perspective si mereu dezvaluind inca un mic amanunt care face diferenta. Nu numai ca dezvaluirile astea rastoarna complet viziunea pe care o aveam noi, ca spectatori, asupra actiunii, dar ii ofera si un dramatism greu de suportat.

Citeam pe undeva ca regizorul a facut asta tocmai ca sa traga un semnal de alarma asupra preconceptiilor pe care le avem si concluziilor gresite pe care le tragem in urma unor informatii sumare. Pe dracu’, nu cred asta. Cred pur si simplu ca, din dorinta de a spori dramatismul finalului, dar si de a ilustra gradual (si cu intensitate crescanda) tragismul turnurii pe care o ia situatia, a ales sa ne tina intr-un suspans si o permanenta indoiala paaaaana in ultima secunda a filmului. Un fel de „ai crezut ca numai atat se poate intampla? na, uite ca e si mai rau de atat. n-ai fi crezut daca ti-as fi zis, nu? poftim, convinge-te singur cu ochii si creieru’ tau”.

PS: O alta palma peste ochi e data de tatal unei pustoaice care avea o relatie in secret cu unul dintre personajele principale, Omar. Ea evreica crestina, el musulman arab. Singurul motiv (si suprem, de altfel) invocat de tata pentru a-i interzice fiicei relatia cu Omar e exact religia. „Nimeni nu se casatoreste in afara religie. Tu esti crestina. Ne faci de rusine”. Mda, I don’t want to live on this planet anymore

Cronaca di un amore

Nu ca zic, dar vreau sa spun ca e destul de neplacut sa o arzi pe ritm de Antonioni cu un nod permanent in gat. Practic, timp de 98 de minute, am inghitit filmul cu gogalturi si hopuri si singura compensare a fost frumusetea gagicii, Lucia Bosé (Paola). Tot ea, insa, alaturi de coloana sonora, a contribuit marcant la nodul pescaresc, mai ales luand in considerare faptul ca avea un stil cald-rece de a relationa cu amorezul de serviciu, Guido, un ratat demn de mila, fara job dar lucrand cu juma’ de norma la nevasta altuia.

Altfel, Lucia Bosé are un talent rar intalnit de a-si suci personajul doar din mimica fetei si nimic mai mult. Am gasit in ea un mix de intensitate si emotii contradictorii care razbateau toate din expresia faciala. Practic isi duce pana la capat cu cinste si jos-palaria un personaj absolut fascinant, Paola, de meserie nevasta a sotului ei bogat.

Chipurile o cuceritoare a masculilor alfa in tinerete (nu am prea inteles cum vine asta cu tineretea, pentru ca in film, mai tanara de atat nici nu se poate, avea 19 ani in timpul filmarilor si juca rolul unei femei fatale de 27 de ani), reuseste sa se casatoreasca tot cu un alfa, un alfa al banilor, dupa ce un accident tragic o desparte de Guido. Investigatia politiei in legatura cu accidentul (fosta logodnica a lui Guido si buna prietena a Paolei moare in casa liftului) ii aduce pe cei doi din nou impreuna, insa la pachet cu toate framantarile si scheletele pe care le aveau bine dosite in dulap.

Desi istoria se repeta si, de aceasta data sotul Paolei moare, lasand practic cale libera relatiei, Guido pleaca din nou. Cei doi lasa in urma o suita de erori pe care le-au repetat fara sa-si dea seama.

Si cu ocazia asta am pus la dospit o paine in forma de Cela s’appelle l’aurore de Luis Buñuel, cu aceeasi gagica. Hai pa!

To Rome with Love

To Rome with Love

To Rome with Love

-Buna ziua.

-Buna ziua.

-Noi suntem niste tari si avem niste orase si am vrea sa le facem reclama, sa vina turistii, dar mai mascata, asa. Adica sa nu puta, doar sa aiba un iz…

-Aha. Bine, eu sunt Woody Allen si, uite, fac eu doua filme, unul pentru Spania, unul pentru Italia. Incepem cu Spania, ca asa vreau eu, si ii zic Vicky Cristina Barcelona. Frumos, idilic, cu amoare, cu Javier Bardem, suspina fumeile, vor si ele in Spania dupa-aia, dar si cu Penelope Cruz nevrotica, spaima barbatilor. Decarteaza banu’.

-Bine, si pentru Italia?

-Pentru Italia facem unu’ si ii zicem To Rome With Love. Tot cu amoare, sa fie si amuzant, putin absurd ca sa para ca-i aproape arta, nici prea dulceag dar cu siguranta Roma-ntic. Tot cu Penelope Cruz, ii copiem rolul din Non ti muovere, ca si acolo vorbea italiana si avea rol de prostituata ciufulita, dar il facem funny, si gata!

-Aha. Bine.

-Dar joc si eu, ca de obicei!

-Sigur, sefu’, pai tocmai dumneavoastra? Sunteti acest maestru!

LE: Da, multumesc, am uitat de Midnight in Paris 🙂

Coriolanus

Ralph Fiennes

Ralph Fiennes

Sunt o fana a lui Ralph Fiennes atat de jalnica in ultima vreme, incat cu greu m-am urnit sa vad Coriolanus. Dar am facut-o, mi se anuleaza nesimtirea si o luam de la 0. Filmul marcheaza debutul lui regizoral, deci e un film cu atat mai special. Din interviurile pe care le-a acordat (si pe care eu le-am urmarit, evident), mi-am dat seama ca a fost un proiect apropiat sufletului lui. A izvorat din dragoste pentru Shakespeare, dar si din relatia absolut speciala pe care Fiennes a avut-o cu mama lui, Jennifer Lash. Spun asta din doua motive. O data pentru ca ea i-a insuflat pasiunea pentru Shakespeare inca din copilarie iar el a iubit-o si a pretuit-o nespus. Cel de-al doilea motiv e de la sine inteles, cine a citit Coriolan sau macar cine a vazut filmul, isi da seama (relatia Coriolanus-Volumnia e axul central al filmului).

Fiind un proiect intim si drag lui, si-ar fi dorit sa fie realizat si mai bine decat atat. Povestea in interviuri ca nu e multumit de anumite scene, ca ar fi vrut sa faca mai multe duble, sa schimbe anumite chestii, insa timpul il presa si nici resursele financiare nu au fost substantiale.

Ce a iesit? O adaptare moderna a tragediei despre care Fiennes spune ca „se potriveste perfect zilelor noastre, ca si cum Shakespeare ar fi scris-o astazi”. Shakespeare e, intr-adevar, universal. Daily Telegraph zice „Ralph Fiennes’ directing debut in Coriolanus is a bloody triumph” si „An exciting tale of war, politics and betrayal. „. Sunt cuvinte mari, fara indoiala. Eu nu-s chiar virgina la capitolul adaptari moderne, am vazut si Romeo + Juliet, dar na, Buz Luhrmann e unul pe pamant, iar filmul ala chiar sparge tiparele.

Fiennes a avut asteptari mari de la film si mai ales a investit foarte mult in el (nu neaparat resurse financiare). Focul sacru al actiunii este intretinut de relatia Coriolanus-Volumnia, fiu si mama. Desi jocul actoricesc al lui e la inaltime, ca de obicei (aproape ca ma simt ca la o cursa de formula 1 cu Schumacher INCA O DATA pe primul loc cand spun asta 🙂 ), laurii au fost furati, pe buna dreptate, de Vanessa Redgrave (Volumnia). Nu stiu daca mai am chef sa zic ceva si de Gerard Butler, dar hai sa-l mentionez ca am inteles ca anumite dudui il iubesc sau ceva.

Stilul de filmare e un pic greoi, cu camera in mana. Are un dramatism anume si mai ales ne da senzatia ca suntem partasi la actiune, nu doar spectatori in fata unui ecran. Scenariul respecta versurile lui Shakespeare, ca si Romeo + Juliet, asadar cine il vizioneaza fara subtitrare va avea o oaresce dificultate in a urmari engleza, de altfel foarte frumoasa, a poetului.

Fata de stilul alert al lui Romeo + Juliet (cu care nu pot sa ma abtin sa nu-l compar si pe care marturisesc ca-l prefer), Coriolanus e mult mai static si e canalizat mai degraba pe relatia mama-fiu decat pe integrarea perfecta a unei tragedii de secol 17 in modernitate. S-a axat (prea) mult pe dramatism si prea putin pe legarea si omogenizarea tuturor elementelor in ciorba asta care se cheama adaptare. Cu alte cuvinte, am apelat de prea multe ori la suspension of disbelief ca sa dau credibilitate scenelor, spre deosebire de Romeo + Juliet, unde totul a curs de la sine. Nu-i rau, e doar brut si mult prea personal. E ca si cum i-ar fi fost frica sa dea frau liber imaginatiei din cauza faptului ca Shakespeare era un nume mult prea greu pentru umerii lui de regizor.

Dar promite.

Prolog la Antichrist

Lars von Trier s-a hotarat la un moment dat ca simularea in fata camerei de filmat e pentru fraieri. Asa ca a luat problema in mana si s-a gandit ca sexul nesimulat rezolva problema. Nu ca sa-si vanda filmele, ca oricum are mai multe statuete si frunze de palmier decat usi sa sprijine in casa, ci ca sa faca cinematografie. Pentru scenele implicite, insa, protagonistii au fost dublati de doi actori porno cu acte in regula. M, pacat. Dar iete ce-a iesit.

Si a intrat.

Si a iesit.

Si, in paralel, a mai facut si poc de la fereastra.