Le Fantôme de la liberté

Le Fantôme de la liberté

Ati avut vreodata un vis din-ala in care, la inceput, sunteti acasa cu prietenii si mancati seminte, iesiti pe usa sa duceti gunoiul si sfarsiti prin a dansa cazacioc pe plaja, udand pomii din livada? Exact asa e si Le Fantôme de la liberté.

Cand spuneam ca Buñuel isi ascute sarcasmul cu fiecare film pe care-l face, nu m-am crezut. Oricat de absurd ar parea ce zic, am dreptate, pentru ca Le Fantôme de la liberté m-a convins ca e asa. Catarat pe culmile gloriei lui Le charme discret de la bourgeoisie, premiat cu un an in urma la Oscar pentru cel mai bun film strain, Buñuel s-a hotarat sa realizeze Le Fantôme de la liberté, unul dintre proiectele lui cele mai de suflet si, poate, cel mai absurd si, pe cale de consecinta, comic si suprarealist film al lui. Bonus: liber la tzatze, par pubian si parafilii, ca doar e al lu’ Buñuel.

Tot pentru ca e al lu’ Buñuel si pentru ca de fiecare data a facut ce a vrut el (si niciodata intamplator), a ales sa nu respecte nici macar linia narativa clasica, ultima speranta de normalitate a cinematografiei lui si, prin urmare, a iesit un ceva de-o absurditate sora cu rasul si verisoara primara cu visele. Mai mult decat atat, nu da posibilitatea niciunui personaj sa se afirme si sa devina din stereotip un caracter de prima mana, because fuck logic, that’s why. Imediat cum incepem sa simtim nevoia unei finalitati si a unui deznodamant, adica practic sa intelegem si noi ce se intampla, cum ar veni, Buñuel isi muta atentia catre alt personaj obscur pe care il transforma in erou al scenei urmatoare. Mergand pe principiul fluxului de constiinta, personajul secundar din scena actuala devine cel principal din scena urmatoare si tot asa.

Pelicula incepe cu o scena inspirata din nuvela unui scriitor spaniol si aduce in lumina orasul Toledo, ocupat de francezi in anul 1880. In fata plutonului de executie stau cativa rebeli spanioli care striga „Traiasca lanturile!”. Trupele franceze se retrag intr-o veche biserica catolica unde beau si petrec (pentru ca aia se face intr-o biserica…), in vreme ce capitanul saruta statuia lu’ Doña Elvira de Castañeda si e pus la pamant de bratul statuii’ de langa, chipurile sotul doamnei statui. In semn de razbunare, capitanul dezgroapa trupul Elvirei de Castañeda si, spre stupoarea lui, il descopera nedescompus si in stare perfecta de prezervare. Are sens ce zic aici? Nu? Si asta a fost doar inceputul.

Pentru ca lucrurile nu se rezuma la doar atat, Buñuel pluseaza la capitolul absurd. Filmul continua cu parintii unei fetite care se scandalizeaza cand constata ca fiica lor a primit de la un barbat intalnit in parc niste poze. Initial, Buñuel nu ne arata pozele si, din reactia parintilor, intuim ca e vorba de poze cu tematica sexuala. Inclusiv bona e demisa, deci lucrurile trebuie sa fie serioase. Ne-am gandi noi. Cum ar veni. Daca e. Decat ca nu. Nimic mai fals. In realitate, in poze apareau doar niste cladiri si un apus de soare.

Cea mai misto scena din film si, cu siguranta, una dintre cele mai tari din toata filmografia lui Buñuel e cea in care un cuplu vine in vizita la o alta familie si se aseaza toti la masa din living dar, in loc de scaune, au wc-uri. Isi ridica absolut discret rochiile, respectiv isi dau jos pantalonii, se aseaza pe bude si incep sa dezbata subiectele zilei. Cand cineva aduce vorba de mancat, e atentionata sa nu vorbeasca urat la masa. Unul dintre invitati, rapus de nevoile fiziologice, nu mai poate astepta, se scuza si se duce intr-o camaruta, se incuie si incepe sa manance. 🙂

Pe principiul „eu te conduc pe tine, tu pe mine, apoi iar eu pe tine si din nou tu pe mine, ca sa nu ne lasam singuri”, o alta scena frizeaza absurdul. Parintii, anuntati ca fetita lor a disparut de la scoala, se duc la politie sa anunte disparitia. Numai ca aduc si fetita cu ei, iar comisarul sef se bucura, pentru ca „asa vad si politistii cum arata si sa stie ce sa caute”. Cautarea a durat 11 luni si in final au si gasit-o. 🙂

Am observat ca atat scenele, cat si personajele merg in pereche. Sunt cate doua vizite la doctor, doua scene cu revolte si razboi, doua serii de parinti indignati, doi comisari sefi, doua scene cu animale, doi struti. Filmul incepe cum se termina, cu scene de revolta si da impresia unui cerc. Buñuel nu uita nici de data asta sa transmita un sincer „fuck you” bisericii si sa fluture cu ostentatie fetisuri si parafilii, la fel cum nu ezita sa mai ia putin la misto upper class-ul care, in seceta lui spirituala si morala, ramane la fel de plin de platitudini si politeturi seci de salon.

Liber de forma dar plin de fond, filmul aduce in lumina multiplele motive pentru care, de fapt, nimeni nu e liber. Toti sunt captivi fie cenzurii (recunosc ca scena cu fotografiile m-a dus cu gandul la comunism), fie regimurilor politice ale vremii, fie prostiei ori mediocritatii clasei sociale superioare, religiei sau soartei.  De altfel, existenta fiecarui personaj nu e condusa de vointa proprie a fiecaruia ci de coincidente. Practic, nimeni nu are control asupra vietii lor, ci sunt condusi de moralitatea vremii si de legile carora se supun.

Fara scrupule si fara false pudori, Buñuel se inspira din experientele sale de viata pentru a da nastere anumitor scene. Spre exemplu, cea in care unul dintre personaje e anuntat ca are cancer hepatic e inspirata de o intamplare reala din viata regizorului, care chiar suferea de chisturi la ficat si care ulterior a murit din cauza cancerului hepatic. Nu mi-a mai dat teme de casa de data asta, dar mi-a lasat un ranjet in coltu’ gurii si chef sa pun la cuptor Tristana.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s