Cronaca di un amore

Nu ca zic, dar vreau sa spun ca e destul de neplacut sa o arzi pe ritm de Antonioni cu un nod permanent in gat. Practic, timp de 98 de minute, am inghitit filmul cu gogalturi si hopuri si singura compensare a fost frumusetea gagicii, Lucia Bosé (Paola). Tot ea, insa, alaturi de coloana sonora, a contribuit marcant la nodul pescaresc, mai ales luand in considerare faptul ca avea un stil cald-rece de a relationa cu amorezul de serviciu, Guido, un ratat demn de mila, fara job dar lucrand cu juma’ de norma la nevasta altuia.

Altfel, Lucia Bosé are un talent rar intalnit de a-si suci personajul doar din mimica fetei si nimic mai mult. Am gasit in ea un mix de intensitate si emotii contradictorii care razbateau toate din expresia faciala. Practic isi duce pana la capat cu cinste si jos-palaria un personaj absolut fascinant, Paola, de meserie nevasta a sotului ei bogat.

Chipurile o cuceritoare a masculilor alfa in tinerete (nu am prea inteles cum vine asta cu tineretea, pentru ca in film, mai tanara de atat nici nu se poate, avea 19 ani in timpul filmarilor si juca rolul unei femei fatale de 27 de ani), reuseste sa se casatoreasca tot cu un alfa, un alfa al banilor, dupa ce un accident tragic o desparte de Guido. Investigatia politiei in legatura cu accidentul (fosta logodnica a lui Guido si buna prietena a Paolei moare in casa liftului) ii aduce pe cei doi din nou impreuna, insa la pachet cu toate framantarile si scheletele pe care le aveau bine dosite in dulap.

Desi istoria se repeta si, de aceasta data sotul Paolei moare, lasand practic cale libera relatiei, Guido pleaca din nou. Cei doi lasa in urma o suita de erori pe care le-au repetat fara sa-si dea seama.

Si cu ocazia asta am pus la dospit o paine in forma de Cela s’appelle l’aurore de Luis Buñuel, cu aceeasi gagica. Hai pa!

Anunțuri

La Signora Senza Camelie

N-au mai fost camelii la magazin. Urmeaza un text plictisitor despre un film al carui regizor nici macar nu mai traieste. Bashti!

In umbra capodoperelor lui Antonioni sta La Signora Senza Camelie, o drama neorealista care, asemeni lui Cronaca Di Un Amore, se bucura de prezenta frumoasei Lucia Bosé (Clara), dar si de aprecierea celor care vad si dincolo de Eclipsa, La Notte si L’Avventura. Nu ca o ard pe Visconti si Antonioni toata ziua, cineva tre’ sa vada si Transformers de trei ori pe luna pe Digi Films, dar adevarul e ca ce-i frumos e frumos.

Ca de obicei, cinematografia narativa a stat putin la coada iar actiunea a plecat nitel in vacanta, facand loc cadrelor picturale, descriptive si incredibil de pline de imagine. In acelasi timp, se scalda in doua ape, cumva, odata in mlastina clasei muncitoare, prezenta fara exceptie in filmele neorealiste italiene si reprezentata aici cu succes de mama Clarei, o mam’mare cu mustata, butucanoasa, din cale-afara de enervanta si extrem de curioasa. Linistea ei era sa o stie pe fii-sa maritata, nu si cu o cariera infloritoare. Moda vremii, din cate am inteles.

Pe de alta parte, filmul ne prezinta si luciul apei: o clasa sociala la care Clara, o fosta vanzatoare, actuala (aproape) star de cinema, aspira. Si dup-aia incepe filmul. Vesnic nesigura pe ceea ce trebuie sa faca si pe destinul ei, isi incepe cariera cu un film cu un titlu al dreacu’ de sugestiv: La Dama Senza Destino. Producatorul e fix viitorul ei sot (Gianni), un nene intre varste pe care nu prea l-ar lua de barbat, nu stie exact de ce nu, dar pana la urma o face. Pentru ca ma-sa, pentru ca vremurile, pentru ca moda, pentru ca nu stia altfel.

Asemeni filmelor in care juca, a caror actiune era dictata de placerile frivole ale publicului si nu de ideea regizorului, Clara duce o existenta care numai a ei nu e. Cand, in sfarsit, se hotaraste sa faca ceva cu viata ei,  il paraseste pe Gianni pentru un dudui, diplomat de cariera, din pacate doar dornic de o aventura cu actrite, nu si de relatii serioase care, altfel, i-ar compromite imaginea. Epic fail.

Trezita la realitate de palma data de viata, Clara urmeaza sfatul unui coleg si se apuca de studii, dorind sa devina o actrita valoroasa si sa primeasca roluri importante, nu doar personaje principale obscure in filme de raftul 3. Remarca colegului, „esti buna la ceea ce faci acum”, ne informeaza, insa, inca de dinainte, asupra parcursului carierei Clarei. E greu pentru o actrita in devenire sa razbata. Dar nu asta e motivul esecului ei. Ea esueaza pentru ca lumea la care aspira pur si simplu nu e pentru ea. Dezarmata dupa 3 luni de studii, primeste un rol sub demnitatea ei intr-un film dubios, acceptandu-si resemnata locul la care e pusa de societate si de moralitatea vremurilor pe care le traieste.

Pe final, dar nu neaparat in incheiere, vreau sa zic ca ar fi nedrept ca filmul sa fie scos din cadrul perioadei la care a fost realizat. In plus, am gasit si la Bunuel aceeasi imposibilitate a personajului de a-si depasi conditia, in ciuda eforturilor (Viridiana mi-e cel mai la indemana). Viata pur si simplu iti da in cap. Al Bundy trebuie sa stie cel mai bine 😀

Abia acum inchid, in forma de PS: numai mie mi se pare oribila talia aia stransa in corset, nesanatos de mica imediat sub coaste, dar urmata de soldurile si burta aia absolut hidoase? :/

senzacamielie-04