N-au mai fost camelii la magazin. Urmeaza un text plictisitor despre un film al carui regizor nici macar nu mai traieste. Bashti!
In umbra capodoperelor lui Antonioni sta La Signora Senza Camelie, o drama neorealista care, asemeni lui Cronaca Di Un Amore, se bucura de prezenta frumoasei Lucia Bosé (Clara), dar si de aprecierea celor care vad si dincolo de Eclipsa, La Notte si L’Avventura. Nu ca o ard pe Visconti si Antonioni toata ziua, cineva tre’ sa vada si Transformers de trei ori pe luna pe Digi Films, dar adevarul e ca ce-i frumos e frumos.
Ca de obicei, cinematografia narativa a stat putin la coada iar actiunea a plecat nitel in vacanta, facand loc cadrelor picturale, descriptive si incredibil de pline de imagine. In acelasi timp, se scalda in doua ape, cumva, odata in mlastina clasei muncitoare, prezenta fara exceptie in filmele neorealiste italiene si reprezentata aici cu succes de mama Clarei, o mam’mare cu mustata, butucanoasa, din cale-afara de enervanta si extrem de curioasa. Linistea ei era sa o stie pe fii-sa maritata, nu si cu o cariera infloritoare. Moda vremii, din cate am inteles.
Pe de alta parte, filmul ne prezinta si luciul apei: o clasa sociala la care Clara, o fosta vanzatoare, actuala (aproape) star de cinema, aspira. Si dup-aia incepe filmul. Vesnic nesigura pe ceea ce trebuie sa faca si pe destinul ei, isi incepe cariera cu un film cu un titlu al dreacu’ de sugestiv: La Dama Senza Destino. Producatorul e fix viitorul ei sot (Gianni), un nene intre varste pe care nu prea l-ar lua de barbat, nu stie exact de ce nu, dar pana la urma o face. Pentru ca ma-sa, pentru ca vremurile, pentru ca moda, pentru ca nu stia altfel.
Asemeni filmelor in care juca, a caror actiune era dictata de placerile frivole ale publicului si nu de ideea regizorului, Clara duce o existenta care numai a ei nu e. Cand, in sfarsit, se hotaraste sa faca ceva cu viata ei, il paraseste pe Gianni pentru un dudui, diplomat de cariera, din pacate doar dornic de o aventura cu actrite, nu si de relatii serioase care, altfel, i-ar compromite imaginea. Epic fail.
Trezita la realitate de palma data de viata, Clara urmeaza sfatul unui coleg si se apuca de studii, dorind sa devina o actrita valoroasa si sa primeasca roluri importante, nu doar personaje principale obscure in filme de raftul 3. Remarca colegului, „esti buna la ceea ce faci acum”, ne informeaza, insa, inca de dinainte, asupra parcursului carierei Clarei. E greu pentru o actrita in devenire sa razbata. Dar nu asta e motivul esecului ei. Ea esueaza pentru ca lumea la care aspira pur si simplu nu e pentru ea. Dezarmata dupa 3 luni de studii, primeste un rol sub demnitatea ei intr-un film dubios, acceptandu-si resemnata locul la care e pusa de societate si de moralitatea vremurilor pe care le traieste.
Pe final, dar nu neaparat in incheiere, vreau sa zic ca ar fi nedrept ca filmul sa fie scos din cadrul perioadei la care a fost realizat. In plus, am gasit si la Bunuel aceeasi imposibilitate a personajului de a-si depasi conditia, in ciuda eforturilor (Viridiana mi-e cel mai la indemana). Viata pur si simplu iti da in cap. Al Bundy trebuie sa stie cel mai bine 😀
Abia acum inchid, in forma de PS: numai mie mi se pare oribila talia aia stransa in corset, nesanatos de mica imediat sub coaste, dar urmata de soldurile si burta aia absolut hidoase? 
Bitching that movie 