Das Weisse Band

Das Weisse Band

Cum a fost groaznic de cald azi si am preferat sa nu ma misc ca sa nu produc si mai multa caldura decat deja produce planeta, am zis sa fac si eu un lucru util pentru omenire, ca de exemplu sa pun mana pe-o carte. Si am pus, va jur, chiar pe mai multe, ca am sters prafu-n biblioteca. Iar un asemenea act de cultura intens cere automat pauza de creier. Asa ca m-am pus sa revad un film. Nici macar nu am fost in stare sa aleg unul nou, na, asta e.

Pentru ca mi s-a parut mie ca am uitat niste faze (practic esenta filmului) din Das Weisse Band, vazut acum vreo doi ani, am zis ca e numai bun pentru resuscitarea liniei drepte in care se afla activitatea mea cerebrala. Inca de la inceput am avut aceeasi senzatie pe care mi-a dat si sinistrosenia aia de Die Blechtrommel, pe care tooooti il ridica in slavi si tot rumega niste clisee cu copilaria and shit, in vreme ce eu nu am putut sa trec dincolo de rautatea pura care locuia in copilul ala cu ochii cazuti si alura vaga de sindrom down.

Nici nu-i greu de imaginat de ce, insusi regizorul a marturisit ca filmul dezbate tema raului la nivel social, ca sursa principala a aparitiei terorismului de toate felurile, fie el religios sau politic.

Intr-un sat fictiv din Germania, dominat de un protestantism indobitocitor si orbitor, cateva familii isi traiesc, practic, viata pe care si-o merita. Figurile marcante ale satului sunt preotul, medicul, baronul si ingrijitorul acestuia, unul mai inchistat si mai pietrificat decat celalalt. Preotul, un protestant dupa care s-a facut si definitia din dictionar, obsedat de puritatea copiilor sai, dar si a celor din sat, le ofera panglici albe, simboluri ale inocentei acestora. Lucrurile merg pana intr-acolo incat ii determina pe parintii unui baiat sa-i lege mainile timp de mai multe nopti pentru ca acesta sa nu poata da curs teoreticelor impulsuri sexuale pe care ar putea sa le aiba.

Dincolo de pudoarea dusa la extrem si de reprimarea oricaror sentimente care noua ni s-ar parea normale, barbatii satului nu erau altceva decat agresori. Agresiunile pe care le practicau, absolut normale in viziunea lor, in particular, dar si la nivel de societate, au dat nastere unor progenituri la fel de defecte, doar ca din alt punct de vedere.

In timp ce parintii erau ocupati cu intretinerea obsesiei legate de puritatea copiilor, copiii erau ocupati cu altceva. Regizorul ne face sa credem ca erau responsabili de producerea mai multor atrocitati ce au avut loc in sat. Fara a ne indica in mod direct ca gasca de copii era direct responsabila, tragem destul de usor concluzia ca in aparent inocentele fiinte ce au luat nastere din asemenea parinti zacea samanta rautatii in stare pura.

Singura figura normala si, cumva, intermediara din punct de vedere al generatiei din care facea parte, era invatatorul satului. La numai 30 de ani, mai in varsta decat copiii carora le preda, insa cu mult mai tanar decat parintii acestora, a reusit intr-un fel sau altul sa se mentina pe linia de plutire, fara derapaje. Ba chiar, manat de un spirit justitiar, incearca sa investigheze crimele produse si, mai mult decat atat, indrazneste sa isi faca auzite suspiciunile, cum ca insasi fata preotului, ce purta, in mod ironic, numele de Klara, ar fi vinovata.

Scopul filmului nu e acela de a descoperi si pedepsi faptasii, ci doar de a crea un tablou extrem de credibil al originilor raului. Ca atare, regizorul nu ne ofera un final revelator. Aflam doar ca izbucneste razboiul, moment in care face legatura in mod clar cu nazismul si sursele acestuia. Invatatorul, de altfel si naratorul filmului, paraseste satul si nu se mai intoarce niciodata, nu inainte de a ne informa ca, in ciuda eforturilor sale de a lamuri situatia asupra crimelor, s-a asternut linistea peste tot si toate, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Da, copiii, acesti ingerasi.