Ajami

Ajami

Ajami

Manata de o plictiseala teribila, dar si de o lipsa de chef de orice pe caldura asta, m-am hotarat sa mai bag un film. Am ales Ajami, nominalizat si el la Oscar, alaturi de Das Weisse Band, la categoria Cel mai bun film strain, in 2009, parca. E o coproductie arabo-israeliana a carei actiune se desfasoara la periferia orasului Jaffa, unde domina infractionalitatea, jaful, crima, traficul de droguri si neputinta celor care se nasc acolo de a iesi din mediul ala infect si bolnav. Asemeni lui Los Olvidados sau Cidade de Deus (sau burta pestelui in care ajunge Iona :-p ), Ajami dezbate, in ultima instanta, imposibilitatea celor care provin din acele medii (si care sunt produsul mediilor in care traiesc) sa-si depaseasca conditia.

Linia narativa e construita sub forma a 5 povesti aparent fara legatura unele cu celelalte, prezentate in ordine necronologica. Desi la inceput pare un nonsens, inspre final lucrurile incep sa se lege, iar povestea, sa capete o logica mai mult decat imbatabila. Personajele provin fie din patura saraca a societatii, fie din cea mijlocie (Dando, desi profesia il obliga sa se invarta printre criminali si traficanti, iar sfarsitul lui e iminent, asemeni infractorilor). Pana aici, mai nimic diferit de filmele despre care vorbeam mai sus. Atata ca Ajami e plasat in lumea araba, cu un alt sistem de valori, alte legi, alte prioritati si o gramada de alte aberatii dupa care isi conduc societatea si-asa pervertita.

De-o ipocrizie inimaginabila, il poarta pe Dumnezeu in gura la fiecare doua cuvinte, printre doua liniute, o crima si-o livrare de cocaina la client. Ca o ironie a sortii, mortii/ranitii din final nu sunt vinovatii, ci exact cei care ar fi meritat mai putin (sau deloc) un asemenea destin. Din pacate, insa, asemeni favelelor, suburbiile orasului Jaffa au legile proprii iar viata e departe de a fi dreapta.

Frumusetea filmului consta in faptul ca ne furnizeaza cu portia detalii care sa ne faca sa intelegem ce se intampla. Uneori, asta presupune reluarea anumitor scene, dar din alte perspective si mereu dezvaluind inca un mic amanunt care face diferenta. Nu numai ca dezvaluirile astea rastoarna complet viziunea pe care o aveam noi, ca spectatori, asupra actiunii, dar ii ofera si un dramatism greu de suportat.

Citeam pe undeva ca regizorul a facut asta tocmai ca sa traga un semnal de alarma asupra preconceptiilor pe care le avem si concluziilor gresite pe care le tragem in urma unor informatii sumare. Pe dracu’, nu cred asta. Cred pur si simplu ca, din dorinta de a spori dramatismul finalului, dar si de a ilustra gradual (si cu intensitate crescanda) tragismul turnurii pe care o ia situatia, a ales sa ne tina intr-un suspans si o permanenta indoiala paaaaana in ultima secunda a filmului. Un fel de „ai crezut ca numai atat se poate intampla? na, uite ca e si mai rau de atat. n-ai fi crezut daca ti-as fi zis, nu? poftim, convinge-te singur cu ochii si creieru’ tau”.

PS: O alta palma peste ochi e data de tatal unei pustoaice care avea o relatie in secret cu unul dintre personajele principale, Omar. Ea evreica crestina, el musulman arab. Singurul motiv (si suprem, de altfel) invocat de tata pentru a-i interzice fiicei relatia cu Omar e exact religia. „Nimeni nu se casatoreste in afara religie. Tu esti crestina. Ne faci de rusine”. Mda, I don’t want to live on this planet anymore

Das Weisse Band

Das Weisse Band

Das Weisse Band

Cum a fost groaznic de cald azi si am preferat sa nu ma misc ca sa nu produc si mai multa caldura decat deja produce planeta, am zis sa fac si eu un lucru util pentru omenire, ca de exemplu sa pun mana pe-o carte. Si am pus, va jur, chiar pe mai multe, ca am sters prafu-n biblioteca. Iar un asemenea act de cultura intens cere automat pauza de creier. Asa ca m-am pus sa revad un film. Nici macar nu am fost in stare sa aleg unul nou, na, asta e.

Pentru ca mi s-a parut mie ca am uitat niste faze (practic esenta filmului) din Das Weisse Band, vazut acum vreo doi ani, am zis ca e numai bun pentru resuscitarea liniei drepte in care se afla activitatea mea cerebrala. Inca de la inceput am avut aceeasi senzatie pe care mi-a dat si sinistrosenia aia de Die Blechtrommel, pe care tooooti il ridica in slavi si tot rumega niste clisee cu copilaria and shit, in vreme ce eu nu am putut sa trec dincolo de rautatea pura care locuia in copilul ala cu ochii cazuti si alura vaga de sindrom down.

Nici nu-i greu de imaginat de ce, insusi regizorul a marturisit ca filmul dezbate tema raului la nivel social, ca sursa principala a aparitiei terorismului de toate felurile, fie el religios sau politic.

Intr-un sat fictiv din Germania, dominat de un protestantism indobitocitor si orbitor, cateva familii isi traiesc, practic, viata pe care si-o merita. Figurile marcante ale satului sunt preotul, medicul, baronul si ingrijitorul acestuia, unul mai inchistat si mai pietrificat decat celalalt. Preotul, un protestant dupa care s-a facut si definitia din dictionar, obsedat de puritatea copiilor sai, dar si a celor din sat, le ofera panglici albe, simboluri ale inocentei acestora. Lucrurile merg pana intr-acolo incat ii determina pe parintii unui baiat sa-i lege mainile timp de mai multe nopti pentru ca acesta sa nu poata da curs teoreticelor impulsuri sexuale pe care ar putea sa le aiba.

Dincolo de pudoarea dusa la extrem si de reprimarea oricaror sentimente care noua ni s-ar parea normale, barbatii satului nu erau altceva decat agresori. Agresiunile pe care le practicau, absolut normale in viziunea lor, in particular, dar si la nivel de societate, au dat nastere unor progenituri la fel de defecte, doar ca din alt punct de vedere.

In timp ce parintii erau ocupati cu intretinerea obsesiei legate de puritatea copiilor, copiii erau ocupati cu altceva. Regizorul ne face sa credem ca erau responsabili de producerea mai multor atrocitati ce au avut loc in sat. Fara a ne indica in mod direct ca gasca de copii era direct responsabila, tragem destul de usor concluzia ca in aparent inocentele fiinte ce au luat nastere din asemenea parinti zacea samanta rautatii in stare pura.

Singura figura normala si, cumva, intermediara din punct de vedere al generatiei din care facea parte, era invatatorul satului. La numai 30 de ani, mai in varsta decat copiii carora le preda, insa cu mult mai tanar decat parintii acestora, a reusit intr-un fel sau altul sa se mentina pe linia de plutire, fara derapaje. Ba chiar, manat de un spirit justitiar, incearca sa investigheze crimele produse si, mai mult decat atat, indrazneste sa isi faca auzite suspiciunile, cum ca insasi fata preotului, ce purta, in mod ironic, numele de Klara, ar fi vinovata.

Scopul filmului nu e acela de a descoperi si pedepsi faptasii, ci doar de a crea un tablou extrem de credibil al originilor raului. Ca atare, regizorul nu ne ofera un final revelator. Aflam doar ca izbucneste razboiul, moment in care face legatura in mod clar cu nazismul si sursele acestuia. Invatatorul, de altfel si naratorul filmului, paraseste satul si nu se mai intoarce niciodata, nu inainte de a ne informa ca, in ciuda eforturilor sale de a lamuri situatia asupra crimelor, s-a asternut linistea peste tot si toate, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Da, copiii, acesti ingerasi.

Nunta, cica

Freaking-Out

Nunta, la fel ca si Craciunul, e prilejul optim pentru a elibera kitsch-ul. Beculete, fundite, fluturasi, danteluta, floricele, roz, sclipici, bling-bling, mi mi si mu mu. Totul dezlantuit.

Tot atunci e momentul in care lucruri pe care, altfel, nu le-ai face niciodata in viata reala, devin scuzabile, ba chiar obligatorii, ca asa treb’e. Ca de exemplu sa-ti pui o perdea de lumini sub rochie si sa ti-o aprinzi ca pe-un pom de Craciun, fix la dansul mirilor. Sau sa te plimbi cu caleasca, la fundu’ calului balegos, cum ar veni.

Iti crapa capu’ la modul cel mai serios cand afli cate chestii exista (si se si implementeaza la nunti). De exemplu, bicicleta alba pentru miri. Sa faca CE cu ea? Si, mai exact, CINE??? Ea, care abia se misca pe utilajele alea de mers numite tocuri si infipta intr-o rochie sora cu camasa de forta? Sau poate el, plin de sictir ca e pupat de jde mii de babe si enervat de faptul ca e tarat la dans de niste obscure pe care nici nu le cunoaste? Si mai ales de ce alba?

Ma uit acum intr-o oferta de decoratiuni care zice asa:

– stalpi, stalpisori, arcade bolte
– vaze, cilindre, cuburi, ulcioare
– umbrele cu aranjamente florale
– aranjamente din pene
– bicicleta alba pentru miri Suspect
– perdea de lumini, zapada carbonica, fum colorat, cu arome
– porumbei
– decorarea bisericii, cu bancuta etc

Stalpisori, prietene? Cilindre???

Am vazut si niste orori din-alea, de se poarta sa-ti bage omu’ plicu’ cu bani in ele ca la pusculita. Casute din-alea sau cam asa ceva. Dar nu orice fel de casute. Deci nu o cutie simpla, cu ceva crapatura sus ca sa intre p-acolo banii. Nu, era imbracata in material lucios, cu dantela pe toate partile, fundite si iar dantela, de data asta roz. Nu zic ca am orbit pe loc, dar mi-a si paralizat mintea cateva secunde, gandindu-ma la motivele pentru care ai lua asa ceva. Arata ca o curva d-aia de pension, de vezi prin filmele western cum agata clientii din saloon, imbracata dezbracat, cu sanii impinsi la gat in loc de amigdale si toata dantelata si inzorzonata.

Faza e ca, cica, daca n-ai cel putin o trasnaie d-asta, citez – arata sala naspa/petrecerea e plictisitoare/nu e nunta, domn’e – am incheiat citatu’. Nu ca zic, da’ vreau sa spun: asa imi place mie, mai priveghi.

Voltaj – Lumea e a mea

Febletea mea de cand sunt eu, Voltaj, iese din priza cu o alta pesa cu amperaj submediocru. Nu-s ei de vina, chiar nu, de vina sunt eu ca i-am eliberat. Am tras stecherul din priza si, ca din lampa fermecata, au scos capul ei, proaspeti si electrizati, gata sa ma aia la ureche cu ceva imoushănăl shit. Asta dupa ce m-am bucurat ca am scapat de alalalt cap de opera, Da vina pe sau cam asa ceva.

Ca si cum nu ar fi fost de ajuns o tampenie sinistra, au mai creat inca una, ca sa-si dea ochii peste cap si gagicile degraba varsatoare de lacrimi . Nu stiu de ce dar, cu cat le citesc mai mult, cu atat versurile imi par mai proaste.

Nu, dar in rest, e o pesa foarte, foarte frumoasa, aproape ca-mi curge o lacrima din coltul unui ochi daca o ascult in timp ce fac inhalatii cu ceapa. Atata doar ca nu inteleg de ce ai canta despre cat de mic esti (metaforic vorbind, evident). Asta daca nu esti Boc, ca atunci ar avea un pui de sens. Nu, dar pana la urma, e ok, ca cica e el mic (metaforic vorbind, evident), dar nu-i nimic, nu trebuie sa ne facem griji, pentru ca tine in palma inima uneia. Foarte romantic. Si usor lugubru spre macabru. Adica da, metafore, imoushăns, sunt acest Eminescu, ii tin in palma inima cu tendinte catre alte organe, o ard sensibil si indragostat.

Strofa 1

Visele mi se strivesc

Sub viata ce nu o traiesc

Dati-mi un bilet doar dus

Era tot ce-aveam de spus

Viata avea doar doua stele

Ai facut tu cinci din ele (asta-i ca dorinta ciobaneasca, dintr-o oaie sa faci o mie)

De cand pe tine te am

Ploia-mi intra doar in spam

Refren

Sunt mic, mic, mic

Dar nu-i nimic

Nu e totul pierdut, maine-i un inceput

Cat de mare-ar parea, lumea-i a mea

Sunt mic, mic, mic

Dar nu-i nimic

Daca in palma mea sta inima ta

Lumea-i a mea

Strofa 2

Casa mea n-are pereti

Ferestrele sunt dimineti

Si gust ceru-n orice zi

Ca si cum maine n-ar fi

Poate-s mic in lumea lor

Dar am invatat sa zbor

Cand simt ca ma prabusesc

Bat in lemn si-apoi zambesc (cara un lemn dupa el sau pur si simplu zboara si el prin aer?)

Refren

…………………..

Oooooooo…Ooo…ooo… (asta-i cel mai bun vers de pana acum)

Oooooooo…Ooo…ooo… (si asta)

Refren

…………………..

A, da, si gata. Nu, adica, pe bune, omuletii astia canta despre unul mic, mic, mic si foarte mic (metaforic vorbind, evident), care e impacat cu situatia pentru ca, go figure, a pus mana pe inima unei gagici. Asa mic si din ce in ce mai mic cum e el (metaforic vorbind, evident), a reusit, sfantu’ duh stie cum, sa traga lozul castigator la coada tristilor neudati la radacina cand au fost mici (metaforic vorbind, evident). De bucurie, a facut un cantecel. Ca atunci cand si-a amintit ca, odata, demuuuult, a implinit 20 de ani si a trantit un cantec pe care l-a numit chiar 20 de ani si pe care lesinau, in mod unic si complet original, toti aia care aveau 20 de ani. Cine ar fi crezut?

Cronaca di un amore

Nu ca zic, dar vreau sa spun ca e destul de neplacut sa o arzi pe ritm de Antonioni cu un nod permanent in gat. Practic, timp de 98 de minute, am inghitit filmul cu gogalturi si hopuri si singura compensare a fost frumusetea gagicii, Lucia Bosé (Paola). Tot ea, insa, alaturi de coloana sonora, a contribuit marcant la nodul pescaresc, mai ales luand in considerare faptul ca avea un stil cald-rece de a relationa cu amorezul de serviciu, Guido, un ratat demn de mila, fara job dar lucrand cu juma’ de norma la nevasta altuia.

Altfel, Lucia Bosé are un talent rar intalnit de a-si suci personajul doar din mimica fetei si nimic mai mult. Am gasit in ea un mix de intensitate si emotii contradictorii care razbateau toate din expresia faciala. Practic isi duce pana la capat cu cinste si jos-palaria un personaj absolut fascinant, Paola, de meserie nevasta a sotului ei bogat.

Chipurile o cuceritoare a masculilor alfa in tinerete (nu am prea inteles cum vine asta cu tineretea, pentru ca in film, mai tanara de atat nici nu se poate, avea 19 ani in timpul filmarilor si juca rolul unei femei fatale de 27 de ani), reuseste sa se casatoreasca tot cu un alfa, un alfa al banilor, dupa ce un accident tragic o desparte de Guido. Investigatia politiei in legatura cu accidentul (fosta logodnica a lui Guido si buna prietena a Paolei moare in casa liftului) ii aduce pe cei doi din nou impreuna, insa la pachet cu toate framantarile si scheletele pe care le aveau bine dosite in dulap.

Desi istoria se repeta si, de aceasta data sotul Paolei moare, lasand practic cale libera relatiei, Guido pleaca din nou. Cei doi lasa in urma o suita de erori pe care le-au repetat fara sa-si dea seama.

Si cu ocazia asta am pus la dospit o paine in forma de Cela s’appelle l’aurore de Luis Buñuel, cu aceeasi gagica. Hai pa!

Din putu’ gandirii

Oh, cut the crap...

Bai, am zis sa scriez si eu un post d-asta profundu’ si boemu’, asa, ca vad ca astea se poarta. Cu sa vedem rasaritul si sa zambim in fiecare dimineata ca soarele rasare si ca iubirea ne iese in cale, florile ne coloreaza viata si pasarile ne canta fericirea din suflet, iar marea si valurile ei… nu stiu ce mai fac si alea. Cu sa umblam desculti prin iarba, sa atingem roua, sa visam cu ochii deschisi si sa avem speranta, sa fim mai buni ca sa nu fim mai rai…

Pfui! Bai, si nu am putut. Profunzimile mele sunt foarte constipate. Conductele pe unde ar trebui sa fiu eu boema sunt infundate cu colesterol. Nici macar un citat din Coelho nu le mai desfunda. Daca e sa ma intrebi pe mine, pasarile se gainateaza pe noi, valurile te pun in cur, florile tre’ udate si nu tre’ sa ma bucur ca rasare INCA O DATA soarele pentru ca imi suna ceasu’ dimineata si tre’ sa ma scol sa ma duc la serviciu.