Coriolanus

Ralph Fiennes

Ralph Fiennes

Sunt o fana a lui Ralph Fiennes atat de jalnica in ultima vreme, incat cu greu m-am urnit sa vad Coriolanus. Dar am facut-o, mi se anuleaza nesimtirea si o luam de la 0. Filmul marcheaza debutul lui regizoral, deci e un film cu atat mai special. Din interviurile pe care le-a acordat (si pe care eu le-am urmarit, evident), mi-am dat seama ca a fost un proiect apropiat sufletului lui. A izvorat din dragoste pentru Shakespeare, dar si din relatia absolut speciala pe care Fiennes a avut-o cu mama lui, Jennifer Lash. Spun asta din doua motive. O data pentru ca ea i-a insuflat pasiunea pentru Shakespeare inca din copilarie iar el a iubit-o si a pretuit-o nespus. Cel de-al doilea motiv e de la sine inteles, cine a citit Coriolan sau macar cine a vazut filmul, isi da seama (relatia Coriolanus-Volumnia e axul central al filmului).

Fiind un proiect intim si drag lui, si-ar fi dorit sa fie realizat si mai bine decat atat. Povestea in interviuri ca nu e multumit de anumite scene, ca ar fi vrut sa faca mai multe duble, sa schimbe anumite chestii, insa timpul il presa si nici resursele financiare nu au fost substantiale.

Ce a iesit? O adaptare moderna a tragediei despre care Fiennes spune ca „se potriveste perfect zilelor noastre, ca si cum Shakespeare ar fi scris-o astazi”. Shakespeare e, intr-adevar, universal. Daily Telegraph zice „Ralph Fiennes’ directing debut in Coriolanus is a bloody triumph” si „An exciting tale of war, politics and betrayal. „. Sunt cuvinte mari, fara indoiala. Eu nu-s chiar virgina la capitolul adaptari moderne, am vazut si Romeo + Juliet, dar na, Buz Luhrmann e unul pe pamant, iar filmul ala chiar sparge tiparele.

Fiennes a avut asteptari mari de la film si mai ales a investit foarte mult in el (nu neaparat resurse financiare). Focul sacru al actiunii este intretinut de relatia Coriolanus-Volumnia, fiu si mama. Desi jocul actoricesc al lui e la inaltime, ca de obicei (aproape ca ma simt ca la o cursa de formula 1 cu Schumacher INCA O DATA pe primul loc cand spun asta 🙂 ), laurii au fost furati, pe buna dreptate, de Vanessa Redgrave (Volumnia). Nu stiu daca mai am chef sa zic ceva si de Gerard Butler, dar hai sa-l mentionez ca am inteles ca anumite dudui il iubesc sau ceva.

Stilul de filmare e un pic greoi, cu camera in mana. Are un dramatism anume si mai ales ne da senzatia ca suntem partasi la actiune, nu doar spectatori in fata unui ecran. Scenariul respecta versurile lui Shakespeare, ca si Romeo + Juliet, asadar cine il vizioneaza fara subtitrare va avea o oaresce dificultate in a urmari engleza, de altfel foarte frumoasa, a poetului.

Fata de stilul alert al lui Romeo + Juliet (cu care nu pot sa ma abtin sa nu-l compar si pe care marturisesc ca-l prefer), Coriolanus e mult mai static si e canalizat mai degraba pe relatia mama-fiu decat pe integrarea perfecta a unei tragedii de secol 17 in modernitate. S-a axat (prea) mult pe dramatism si prea putin pe legarea si omogenizarea tuturor elementelor in ciorba asta care se cheama adaptare. Cu alte cuvinte, am apelat de prea multe ori la suspension of disbelief ca sa dau credibilitate scenelor, spre deosebire de Romeo + Juliet, unde totul a curs de la sine. Nu-i rau, e doar brut si mult prea personal. E ca si cum i-ar fi fost frica sa dea frau liber imaginatiei din cauza faptului ca Shakespeare era un nume mult prea greu pentru umerii lui de regizor.

Dar promite.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s