Doi copii de 50 de ani la film

de Bibilica

Intro: Intrucat avem de-a face cu un blog de laaarga audienta (pe dracu audienta, poate lectura), cu miiiiii de unici pe zi si continut de inaaaaalt interes (:-)), avem si guest post.

Intrucat in mod clasic fiecare colaborare la un blog incepe cu o scurta introducere referitor la persoana ce urmeaza sa va incante privirea cu articole, ar trebui sa intru si eu in randul lumii, dar refuz sa ofer un Reader’s Digest version asa ca imi propun, cu fiecare articol scris (care intre voi fie vorba nu va avea mare legatura cu filmul intrucat sunt oarecum paralela cu subiectul) sa va introduc direct in actiunea numita viata mea si desprindeti voi din povestiri ce vreti, daca vreti si cand vreti. NU trebuie neaparat sa vreti sau sa desprindeti!

Titlul oarecum ciudat si care in prima instanta a ridicat o spranceana si a starnit un, let’s say condescending tone, din partea proprietarei de drept al acestui mirobolant spatiu publico privat, se refera la un alt tip de oameni care au vietuit in perioada comunista si la care toti se uita de sus: oamenii simpli. Oamenii care nu citeau pentru ca erau prea ocupati cu supravietuirea de la o zi la alta, fara prea multa instruire dar care au inteles rapid ca desi asta a fost calea urmata de ei, ea nu trebuie sa fie aceeasi si pt copiii lor, copii care cu durere va recunosc, au invatat de le-au sarit capacele “Sa nu ajungi ca mine, sa nu stii si tu sa te descurci in lume”. Desi nu prea sunt pomeniti decat ca figuratie in toate anecdotele dinainte de 1989, acesti doi copii de 50 de ani in anecdota mea postdecembrista joaca rol principal.

Si pentru ca introducerea in povestire este mai ampla decat povestirea in sine ma vad nevoita sa bag un paragraf de umplutura ca cei care au adormit sa aiba timp sa stearga amprenta tastelor de pe fata si cu un nou suflu sa reia citirea (avand in vedere ca publicul laaarg format din mine, proprietara de drept a prezentului spatiului publico privat si inca vreo doi bagatori de seama, e muult mai usor sa reluam citirea avand in vedere ca se face sub amenintare, dar asta doar in  limitele impuse de Tratatul de la Geneva!)

Se ia una bucata pereche de parinti instruiti mediu, prea ocupati cu cresterea noastra ca sa se dezvolte profesional sau intelectual si se pun in fata unui film. Evident ca nu ne vom bate cuie in cap alegand un film foarte alambicat sau cu efecte speciale (concept pe care nu l-am putut explica desi am abordat numeroase unghiuri in decursul celor 7 ani de cand m-am hotarat ca si parintii mei merita sa ia contact cu tehnologia si care au sfarsit cu “se face pe calculator, mama”… explicatia general valabila pentru orice chestie cvasi moderna, tehnologica sau de orice alta natura decat productie interna la fabrica) pentru ca oricum ar fi complet inutil, e ca si cum te-ai lupta cu valurile marii… Deci revenim,

–         perechea de parinti dotare personala                     CHECK

–         una bucata film mai vechiut in varianta mai moderna (inegalabilul, insatiabilul si la dracu, mereu prezentul si reinventat Zorro)                           CHECK

–         Popocorn sau orice altceva ce poti manca nervos cand iti vine sa razi cu lacrimi si nu poti pentru ca ti-ai da foc la palarie cu maica-ta care stie ca o persecuti intentionat si ca nimic nu iti convine si ca bine ca esti tu desteapta                   CHECK

Cu recuzita bine organizata plecam la atac… se da drumu la televizor si astepti… si incepe spectacolul… Din instinct de autoconservare am ales sa raman in camera mea, la 3 pasi de camera alor mei si sa las usa deschisa… totusi Zorro a fost interesant la 10 ani, ok la 12, chinuitor la 18 dar totusi… sa lasam anii sa treaca fara traume majore, asa ca nu ne mai uitam doar observam.

Remarca 1 (a se nota ca nici un film nu poate fi vazut cap coada ca nu retinem ora de incepere)

“Auzi, dar asta nu e Zorro” zice ea uitandu-se la un tip care desi nu este gay este imbracat in haine stramte negre, cu pelerina, are o palarie care face de rusine orice palarier si o masca pe OCHI (chestia asta nu am inteles-o niciodata: i se distinge conturul nasului, se vede ca are mustata, se observa clar forma gurii, dintii, culoarea ochilor si alte semne distinctive dar VAI, bine ca are cearcanele acoperite! De cand nu si-a mai facut o masca cu albastreleee si nici zona T nu e bine sa o arate ca e inainte de tratament cosmetic) dar nu, nu este Zorro “ca nu face Z peste tot pe unde merge…”

Remarca 2 (nu le pot nota pe toate ca il rivalizez pe Dostoievski)

“Dar acuma urma sa se intalneasca cu capitanu, nu?”

“Nu stiu, da’ oricum nu e ala adevarat”

?!? (Am ratat certificatul de autenticitate de la inceput) si aici, Doamne, parca se vede ca mi-s usor incetuca pentru incerc sa explic ca totusi, acelasi scenariu poate fi pus in scena in mai multe perioade cu mai multe viziuni si ca nu exista un “Zorro Adevarat” ci ca e doar o alta ecranizare, moment in care amandoi se uita la mine de parca as avea doua capete desi ei m-au crescut si cu siguranta observau daca as fi avut 2 in ultimii 25 de ani!!! Ies din camera… imperturbabila, mama

“Da’ lasa-l aici, ca e frumos. Stai sa vezi ca se bate cu aia in piata, alearga pe cal, e frumos!”

De ce ai alege sa te uiti pentru a nspea miliarda oara la un film care nici macar nu iti place, ma depaseste!

Remarca 3

Aici e dupa 20 de ani, cand a iesit din puscarie

Ba nu! Abia acum urmeaza sa intre, e cand era el tanar!

Da’ nu vezi ca are cam 40 de ani?!?” … de ce sa ma complic sa raspund la asa ceva?

Intregul film a rulat in acest mod si stau si ma intreb: se uitau la film ca sa treaca vremea, ca sa isi verifice memoria sau faceau recapitulare pentru teza?!?

Si atunci m-a lovit ideea drept in freza (cert e ca e mai bine ca m-a lovit in freza decat in ceafa intrucat freza e bine tapata si cu mult fixativ)… In fata cinematografiei parintii mei nu mai sunt monumente de autoritate, oameni inaspriti de greutatile vietii, parinti iubitori si grijulii cu “aia mica” (de aproape 25 de ani, fie vorba intre noi, dar deh, ce sunt cateva zeci de ani intre prieteni?) ci doi copii care se uita la ceva ce eu privesc ca invechit, imbacsit, prost si depasit dar care pentru ei este un lucru aproape nou. Am ajuns la concluzia ca parintii din generatia alor mei care au avut parte de viata alor mei traiesc intr-un prezent etern, istoric care s-a oprit din punct de vedere tehnologic cam pe la 20 de ani si, cu totii stim ca 2 tineri de la tara cu varsta de 20 de ani acum 3 decenii nu sunt altceva decat 2 copii de clasa intai in zilele noastre.

Deci da, in camera alaturata am 2 copii de 50 de ani care se uita la un, hai sa zicem cu indulgenta ca e film desi am serioase dubii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s