The English Patient sau englezoiul rabdator, pentru neavizati

„I’ve seen a few movies in my time, but this one is exceptional. You’ll have to watch it more than once to truly appreciate it, it is emotionally very complex, it explores love and passion at it’s most extreme and it’s cinematography is just breathtaking. The character of the Count is intensely passionate and tragic without him having to raise his voice or indeed leave his bed, the film is perfectly cast and perfectly acted. The film has a sort of mathematical precision and perfection to it which is rare these days. It combines action, love, tragedy, drama and politics all in one. This movie is unmissable, all the hype surrounding it and all the awards cannot begin to do it any justice. Hats off to Michael Ondaatje for writing the incredible book on which it is based. „ (sursa)

Dupa ce am vazut filmul de cateva ori la rand, am luat o pauza. Apoi am reluat maratonul. Si frumusetea este ca de fiecare data prind alte nuante, alte subtilitati, alte fatete, alte note… Ceea ce ma incanta. Nu am sa intru in deja cliseicele expresii de genul „este vorba despre dragostea care mistuie” sau „este un film care ori iti place din tot sufletul, ori nu-ti place deloc”. Chestia asta cu placutul este atat de subiectiva, incat evit sa ma lansez in genul asta de afirmatii. Am sa ma leg in schimb de personaje, de actori, de semnificatiile de dincolo de ceea ce este evident.

Inspirat din romanul lui Michael Ondaatje, Pacientul Englez, regizat de Anthony Minghella, a castigat noua premii Oscar, doua Globuri de Aur si sase premii Bafta. Pe scurt, actiunea filmului se desfasoara in perioada celui de-al doilea razboi mondial si descrie povestea de dragoste dintre Contele Laszlo de Almasy (Ralph Fiennes) si Katharine Clifton (Kristin Scott-Thomas). In prezent ars si amnezic, cel denumit generic pacientul englez este ingrijit de o asistenta pe nume Hana (Juliette Binoche) intr-o manastire abandonata din Italia. Tot ceea ce i-a mai ramas este o carte cu scrierile lui Herodot, in care acesta si-a adaugat multe sale notite. Dupa o serie de flashback-uri in care isi aminteste ceea ce s-a intamplat, aflam ca el este de fapt un geograf ungur, venit in Desertul Sahara ca sa intocmeasca harti din partea Societatii Regale de Geografie. Almasy se indragosteste de sotia colegului sau, Geoffrey Clifton (Colin Firth), cu care are o scurta dar intensa aventura. In paralel, Hana, asistenta care il ingrijeste pe pacient, traieste o poveste de dragoste frumoasa cu Kip (Naveen Andrews), un militar de origine indiana specializat in dezamorsarea bombelor. Pe parcurs, la manastire isi face aparitia David Caravaggio (Willem Dafoe), cunoscut sub numele de Moose, un canadian care si-a pierdut degetele aratatoare de la maini in timpul unui interogatoriu, aparent din cauza lui Almasy.

Nu am sa insist atat pe povestirea filmului, intrucat banuiesc ca toata lumea stie despre ce e vorba. Vreau, in schimb, sa punctez cateva aspecte legate de povestea de dragoste dintre Katharine si Almasy, povestea de dragoste dintre Hana si Kip si multele conotatii colaterale care se nasc din actiunea filmului. De cand am vazut prima data filmul am spus ca nu este un film despre razboi per se. Si m-as feri sa spun si ca este „filmul de dragoste a secolului”. Ar insemna sa limitez pe nedrept un film care este mult mai mult decat atat. Pacientul Englez este in egala masura iubire nimicitoare (na, ca am zis-o pana la urma, dar folosind un sinonim!) echilibrata de povestea blanda dintre Hana si Kip. Este conjunctura nefericita a razboiului, este istorie, este o stergere a granitelor la toate nivelurile. Toate elementele indica spre aceeasi idee reiterata de-a lungul filmului si frumos sintetizata in final de catre cuvintele scrise de Katharine: “Noi suntem adevaratele tari, nu granitele desenate pe harti cu numele celor puternici… Stiu ca vei veni si ma vei duce in palatul vantului, al susurului apei… Asta e tot ce imi doresc, sa merg intr-un asemenea loc cu tine, cu prietenii, intr-un tinut fara harti.”. Apa este elementul care, in sensul conotativ, dilueaza granite temporale si spatiale, din vremuri imemoriale (inotatorii pictati pe peretii pesterii) pana in prezent.

Personajele sunt conturate perfect, iar actorii le intruchipeaza cu uimitoare naturalete. Ralph Fiennes este genial prin definitie. As fi crezut ca apogeul sau a fost rolul lui Amon Goeth din Lista lui Schindler, dar ar fi fost o parere foarte limitata. Almasy este un geograf, un explorator. Nu crede in notiunea de posesie, chiar o respinge, in orice situatie. Este un geograf chiar si cand iubeste. Corpul femeii iubite este harta lui si ajunge sa fie dependent de ea: “Revendic acest umar…” sau “Danseaza cu mine… Vreau ceea ce este al meu, ceea ce imi apartine” (vorbind cu Katherine). Am zis “a lui”, desi el initial nu crede in posesie. In egala masura, Almasy este un pasional, un intelectual, cu un umor fin pe care il afiseaza chiar si in ultimul moment al vietii. Ceea ce m-a marcat este felul in care o priveste pe Katherine. De asta cred ca filmul este de doua ori mai bun din cauza actorilor.
Katharine este intelectuala “stylish”. Este exact ceea ce i se potriveste lui Almasy. Ea este constienta de la inceput pana la sfarsit ca ceea ce face este gresit, de aceea si pune capat aventurii atunci cand se intalnesc la cinematograf. Ea este totodata fericita dar si trista tocmai din acest motiv. S-a discutat mult pe marginea moralitatii acestei femei: de ce s-a maritat, de ce isi insala sotul si mai ales ce bine ca a platit in final cu viata pentru greseala facuta. Nu am sa intru in asemenea discutii. Vreau doar sa zic ca acest film nu putea sa aiba alt final decat acela pe care il are. Katharine, si asa cu o constiinta incarcata, ar fi trait toata viata cu vina ca Geoffrey a murit din cauza ei, iar Almasy ar fi fost devastat de faptul ca Maddox s-a sinucis fiindca l-a crezut spion. As mai adauga si un anume egoism descoperit la cei doi si, odata intrati in joc, au jucat pana la sfarsit, cu consecinte dramatice, la toate nivelurile („Thousands of people did die. Just different people” – ii spune Almasy lui Caravaggio). Asta apropo de teoria care spune ca miscarea aripilor fluturelui intr-un colt al lumii poate provoca cutremure devastatoare in alt colt de lume. Este, bineinteles, doar o teorie.

Povestea de dragoste a lui Almasy si Katharine este echilibrata de ceea ce se intampla intre Hana si Kip si din nou apare ideea ca oamenii coexista in individualitatea lor indiferent de nationalitate, religie sau origine. Kip este indian, Hana este evreica din Canada si descopera impreuna frumusetea picturilor crestine din biserica abandonata, unde amandoi promit ca se vor intoarce intr-o zi. Hana se teme ca toti cei pe care ii iubeste sfarsesc prin a muri si considera asta un blestem. Asa ca relatia ei cu Kip (care dezamorseaza bombe!) ar fi cel mai mare paradox al filmului.

Pacientul Englez este un film despre care poti sa scrii pagini intregi si tot sa simti ca ar mai fi ceva de adaugat. Asta pentru ca dincolo de simbolurile prezente gasesti mereu alte si alte semnificatii frumoase. Este un film de care m-am atasat si care m-a prins tocmai pentru ca e intens si nu lasa loc de intors. Este un film in care actiunea nu se poate desfasura decat ASA!
O parere subiectiva, evident…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s