Transformers: Dark Of The Moon

La 30 de minute dupa ce am ajuns acasa de la film, inca imi mai jucau ochii in cap. Pe cuvantul meu, m-am dus sa-mi relaxez creerele si mi-am deranjat ochii… Cum dracu’ vine asta?

Incep prin a spune ca nu stiu ce sa spun despre filmul asta. Ok, asta spune (din nou) foarte multe despre film dar si despre mine. Si nu ca nu as sti sa ma exprim sau ca am doar doua ganduri solitare intr-un cap, altfel, gol si ca si alea-s despre vopsele de par si retete de mancare. Nu, toate lumea stie ca am trei, nu doua si toate graviteazaastazi, intr-un fel sau altul, in jurul mobilei aleia de dormitor pe care o astept ca pe vacanta.

Bun, hai ca ma adun. Ce sa zic? Ca gagica aia care a venit in locul lu’ Megan Fox e misto? Sau ca Patrick Dempsey e din ce in mai frumos? Chiar nu stiu ce altceva ar mai fi de spus. Stiu numai ca bucata aia de creier care proceseaza filmele vizionate e acum neteda ca-n palma, slefuita, oglinda, cum vreti voi. Pacat, era singura care mai avea ceva circumvolutiuni functionale si pana si alea s-au dus.

Pisi asta de-i tine locul lu’ Megan Fox, Rosie Huntington-Whiteley (intre timp am aflat ca e iubita lui Jason Statham), frumusica foc, nimic de zis dar zau, mai dezbracata de atat nici nu se putea. Cam cat de praf sa fie scenariul ca sa fie nevoie sa-i salti succesul cu craci goi, sani, ochi si buze nepermis de senzuale? Aceeasi remarca si fata de Patrick Dempsey, caruia nu ar trebui sa i se permita sa circule in libertate asa, cu nonsalanta, pe strada. Mostra de sfidare, mai jos :-p

In rest, parca e Transformers: Look how hot my girl is.

Cam atat de admirat. De restul, caramele, ura si la gara. Nu, serios, cred ca e cea mai plicticoasa recenzie din lume. Nici macar cel mai prost blockbuster nu pot sa zic ca e, pentru ca nu e. E cel mai plat, da, dar nu cel mai prost. E genul ala de film despre care nu ai ce sa vorbesti pentru ca nici macar la gafe nu a excelat. Spre deosebire de predecesor, la care am carcotit o tona jumate si tot mai aveam pe teava cate ceva.

Ah, era sa uit! Sangele ala care a tasnit din robot…  ceva superb! Minunat! Cine s-ar fi gandit? Un nimeni de pe undeva zicea ca e ulei, domn’e. Ulei, intamplator rosu, care mai si tasneste ca din aorta. Asta merge mana in mana cu testicolele flendurind sau  impulsul sexual al robotelului din Transformers-ul trecut care incepe sa dea din fund frenetic precum un soricar excitat. Si aia era tot ulei, evident, ca sa ne amuzam noi. O luam pe ulei ca sa radem. La fel de bine putea sa puna un robot pe buda fortat, cu o diaree violenta, pentru ca spalatii pe creier ar fi zis ca tot ulei e, ca sa rada ei. Superb. Nu, pe bune, superb.

Si pentru ca unul mai destept ca mine a zis “daca nu-i poti invinge, alatura-te lor”, l-am ascultat si mi-am cumparat o punga cu stafide in ciocolata pe care le-am mancat in timpul filmului. O sa repet figura pentru ca omoara nervii dar niciodata cu nachos sau floricele. Moarte lor!

Razboiul Stelelor

Da, un alt film din seria lunga de filme la auzul carora tata s-ar tangui, cot la cot cu Odiseea Spatiala. Dintotdeauna am strambat din nas si am afirmat ca nu-mi place Razboiul Stelelor, fara sa pot spune de ce. De fapt, nici nu-l vazusem cap – coada niciodata. Pur si simplu ma nascusem cu ideea asta preconceputa. A, ba da, din nu stiu ce motive, spuneam ca e film pentru copii. M-am hotarat sa-i dau o sansa sau cel mult sa stiu totusi de ce nu-mi place, daca tot nu-mi place, vorb-aia.  Am luat-o cu cronologia logica, in ordinea numerelor de pe tricou, incepand cu trilogia cea mai recenta si sfarsind cu cele vechi. Descoperirea lui Anakin, evolutia lui, apoi transformarea in ala negru de respira greu si, in final, era ta-su, ma.

Am fost motivata sa duc episodul 1 pana la capat de prestatia lui Liam Neeson si a lui Natalie Portman. Iar restul de episoade, de inertie probabil. Eventual sa termin ce am inceput. Si cu liniute, ce am de spus, cam ca la Avatar:

- Intr-adevar, film pentru copii. E genul ala de pelicula care vine cu niste replici si nume memorabile, exotice dar usor de tinut minte, care prind la public si pe care copiii le folosesc afara, jucandu-se de-a staruars. Mei da fors bi uifiu.

- Trilogia noua – intriga slaba. Puteau sa prelucreze si sa slefuiasca mai cu sarg motivele pentru care Anakin trece de partea fortei intunecate si mai ales pentru care Padme moare. “E perfect sanatoasa dar nu vrea sa traiasca” nu e un motiv destul de bun pentru mine.

- Trilogia noua – continua cliseele din trilogia veche. Daca in trilogia veche nu erau chiar clisee, pentru ca in ’77 erau totusi o inovatie, seria cea mai recenta mesteca aceleasi stereotipii de intriga, de limbaj si de dramatism, nediferentiindu-se cu nimic de alte sf-uri din prezent. Noroc ca e un prequel al celebrului si reputatului Star Wars din ’77, desi nici asta nu-l spala prea bine.

- Trilogia noua – efecte speciale retusate, dar nu revolutionare. Am remarcat ca se luptau cu sabia mult mai rapid (spectaculozitate) si Yoda e mai sprinten (apropo, nu e un paradox sa-l sprijini pe Yoda in baston in viata de zi cu zi iar cand scoata sabia, sa zburde ca un tinerel? Just askin’ ). Daca ar fi sa iau in calcul efectele, as paria tot pe prima serie.

- Trilogia veche – scenariu mai legat, parca, intrigi mai credibile (in limita bunului simt, oricum). Multa umplutura totusi, multi monstri inutili, doar asa, de spectaculozitate si de sporire a suspansului. La mine nu a prins. Jos palaria pentru efectele speciale de la vremea respectiva, totusi.

- Leia – extrem de enervanta. Ea era responsabila cu replicile “Let’s get outta here”, “It’s coming” si “It’s getting close, guys”.

- Sursa primara, izvor, cuib (cum vreti voi) de clisee pentru tooooaaate sf-urile si filmele de actiune care au urmat dupa. Star Wars poate fi numit turnesolul lor. Cam asta au inteles regizorii sa faca, sa preia, sa promoveze, sa continue, sa promoveze, uatevar.

- Daca e sa ma intrebati pe mine (ce bine ca nu o face nimeni totusi), tot Odiseea Spatiala ramane sf-ul suprem.

- Sunt fan Yoda!

Great Expectations

Intrucat Bibilica sufla din ce in ce mai greu pentru ca nu mai poate tine inchise portile impinse de fanii dezlantuiti, am lasat restul treburilor si am trecut la butoane. Suflul Bibilicii e mult mai important, va dati seama.

Din seria din ce in ce mai lunga de filme bune de vazut la birou, am bifat si Marile Sperante. N-am prea multe de spus. Alfonso Cuaron ia romanul lui Dickens si-l pune intr-o lumina contemporana noua, ajutat de Ethan Hawke si Gwyneth Paltrow. O poveste suava si inocenta la cap si la coada dar consistenta e cam searbada. Personajele sunt lipsite de pana si cea mai mica profunzime psihologica. S-ar fi putut face multe cu ele, drama romantica avea potential dar Cuaron a ales (voit sau nu) sa mearga pe o poveste de dragoste tip fast-food, superficiala, care ne trimite numai cu gandul la ceea ce ar fi putut sa fie. Un film care ne face sa ne gandim, cum ar zice semidoctu’ de cinemarx, ca altfel eram in inactivitate cerebrala.

Personajul lui Gwyneth Paltrow, o rafinata nehotarata, chipurile invatata sa se joace cu mintile barbatilor precum si inaintasa ei a fost batjocorita de iubitul ei, imi da senzatia ca trebuie sa tot faca ceva si pana la coada nu o face. Are un parcurs atat de sters, incat asteptarile mele sunt seduse la inceput apoi spre sfarsit sunt abandonate rusinos. Nu trebuie sa ne facem totusi probleme, happy-end-ul fericit nu ne dezamageste nici de data asta.

Sfarsesc prin a anunta ca astazi am donat sange, ceea ce va doresc si voua, ca de fiecare data. Din pacate, asistenta aia draguta si grijulie  la care am tot nimerit o sa plece sa lucreze in Germania si ma tem ca data viitoare o sa nimeresc la muratura cealalta. Si parca ai vrea, totusi, sa vezi o fata prietenoasa daca tot stai cu picioarele-n sus si acu-n vena. In sfarsitttt, vedem…

Iron Man 1 si 2

Scurt: Doamne, cat de proaste sunt!

Am vazut duminica 2 in 1, cu pauze, derulari inainte, ochi dati peste cap, priviri aruncate pe tavan, vopsea scorojita de pe pereti… Groaznic. Iar nu am ce sa spun. E probabil cel mai inutil film cu supereroi si nu exceleaza in absolut nimic. SF necredibil, umor diluat, durata prea mare pentru nervii mei, previzibil pana la ultima secunda. Macar Transformers, in conventionalismul si statutul lui de blockbuster, era plin de umor si ma binedispunea. Iron Man m-a enervat. Singurele puncte forte – Robert Downey Jr si Gwyneth Paltrow si mai apoi Scarlett Johansson – nu ridica nici macar cu un etaj nivelul de trai si nici macar nu ar avea cum. Nu ai cum sa faci din cacat bici si sa si pocnesca.

Singurul moment de glorie al primei parti este chiar finalul ei, astfel ca as fi putut sa ma uit numai la scena de la sfarsit si sa ma culc linistita. Iar in timpul pe care l-as fi salvat sa fi sadit o planta sau ceva. La 2 incepusem sa numar oi si chiar sa incropesc in minte ideea ca birocratia administrativa din spatele dosarelor Erasmus e mai interesanta si mai atractiva decat pelicula asta. Si asta e grav! Pentru ca, believe me, nimic nu e mai frustrant decat sa inoti 8 ore pe zi in birocratie si acte intr-un birou fara pic de lumina naturala.

Pe final, am o dilema (ca de obicei): de ce au simtit nevoia romanii sa traduca titlul “Omul de Otel”? Au crezut de cuviinta ca fierul e un metal prea moale pentru forta eroului si au simtit nevoia sa upgradeze din cuvinte pana la otel? Pai atunci, de ce nu beriliu? Sau germaniu? Sau, la naiba, o viata avem, direct diamant?

The Spy Next Door

N-as fi crezut ca o sa ma uit vreodata la filme cu Jackie Chan dar, la naiba, o viata am. Am inceput timid cu Rush Hour si Shanghai Noon care, culmea, mi-au placut. Umor cretinel, relaxant, radeam din suflet. Am zis ca trebuie sa fie o reteta de succes cichicean asta, prin urmare m-am hotarat sa vizionez si The Spy Next Door. Din pacate, bleahs.

Filmulet tembel pentru prescolari, scalambaiala, scenariu fumat, clisee dezgropate, personaje proaste. Ciorba reincalzita. Nu mai am nimic de adaugat, poate doar o intrebare retorica parafrazata, Villon style:

Ou est l’humeur d’antant?

Age of Innocence (1993)

De la regizorul Martin Scorsese, am vazut aseara Age of Innocence, o incercare de ecranizare a romanului lui Edith Warthon, cu actori mari in roluri micute, intr-un film minuscul. Desi s-a perindat pe la Oscar la cateva categorii, pelicula nu a obtinut statueta decat pentru costume. Ar mai fi putut-o obtine si pentru plictis, daca ar fi existat o asemenea categorie. M-am decis sa il vizionez pentru distributia mareata (Daniel Day-Lewis, Michelle Pfeiffer, Winona Ryder, Geraldine Chaplin), desi presimteam o dezamagire pe final. Singurul motiv pentru care nu am oprit filmul (cum am facut la M. Butterfly si nu regret asta nici in ziua de azi) a fost curiozitatea: ramane sau nu cu blonda?

Asa cum ne dam seama, extrem de usor, de altfel, din titlu, filmul promoveaza o gramada de inocenta, varful de lance reprezentandu-l personajul Winonei Ryder, May, o tanara ca o papadie, atat de delicata incat ti-e frica sa respiri inspre ea ca nu cumva sa se destrame. Probabil ca viziunea regizorala, si asa ciudata, a impus inocenta sub forma unei voci subtiri, suave, iesite dintr-un trup la fel de suav si gratios. Practic, vorbesti ca o pisica, esti inocent, deci se explica titlul. In paralel, o regie cel putin ciudata, cum spuneam, montaj abrupt  si nefinisat, voice-over redundant, multa plictiseala. Alergia mea la discutii de salon s-a reactivat si a reprezentat unul din motivele pentru care am fost pe punctul de a abandona demersul.

Povestea e clasica, un EL tanar, realizat profesional, avocat de succes, logodit cu o gingasa EA, o cunoaste pe verisoara logodnicei si ii pica cu tronc. Aflata in plin divort, contesa Olenska (Michelle Pfeiffer) ii cere ajutorul lui Newland (Daniel Day-Lewis) in rezolvarea cazului iar cei doi sfarsesc prin a se indragosti unul de celalalt. Desi se zbat intre a ceda sentimentelor si a ramane fideli partenerilor, contesa se indeparteaza de el in momentul in care afla ca verisoara ei e insarcinata iar el isi continua viata, nedorind sa renunte la statutul social privilegiat si la viitoarea familie. A, da, am uitat sa exclam Atentie, spoiler. Uatever, nu ca ar strica cine stie ce surpriza si ar frange suspansul in doua. Ambele sunt minunate in general dar lipsesc cu desavarsire in cazul de fata.

In concluzie, un Daniel Day-Lewis dand nastere unui personaj gayish ca atitudine, vrand sa para framantat de iubirea neconsumata si, in acelasi timp, facand parte din inalta societate newyorkeza. Singura care tine steagul sus este Michelle Pfeiffer, reusind sa mai taie din monotonie.

Portretul lui Dorian Gray (2001)

Am vazut in seara asta cel mai prost film pe care mi-l puteam cumpara vreodata la pret redus din hypermarket. Titlul e inselator, dovada ca nu orice poarta numele unui roman remarcabil se transforma automat intr-o pelicula de calitate. Am pus intentionat anul in care a fost realizat, intrucat constat ca exista mai multe ecranizari si nu vreau sa creez confuzii. Pe acesta, dragilor, trebuie sa-l evitati, nu pe altul!

Cu prestatii jenante ale ilustrului necunoscut Ethan Erickson alaturi de Malcolm McDowell, filmul valoreaza exact cat am dat pe dvd, si anume 5 lei. Nici mai mult, dar cu siguranta intotdeauna mai putin. Singurul act artistic vine din partea lui Cristoph Waltz, din pacate pentru mine (si probabil din fericire pentru el) foarte scurt. Restul e o scrofarie cu brevet, de la scenariu, dialog, personaje paaaana la actori.

Am observat o combinatie nefericita de The Devil’s Advocate cu romanul lui Oscar Wilde, in final rezultand un mix ciudat si monstruos. Henry Wotton+John Milton=Love

Se intrece in prostie cu o alta catastrofa, catastrofa anului 2009 despre care am mai vorbit, Camionagiii Spatiului. Un “i” e optional, depinde ce site prezinta filmul.

Mulan 2

Da, am re(rerere)vazut si Mulan 2. Si da, sunt si mai mare fan Mushu! Cu niste scapari la nivelul liniei narative, Mulan 2 e la fel de imoushanal (Mushu style – You know dragons are very emotional ) ca prima parte.

Porneste de la ideea ca salvarea Chinei se poate realiza numai prin unirea cu regatul vecin, prin casatoria celor trei fiice ale Imparatului cu fiii conducatorului regatului vecin. Altfel, mongolii vor invada China fara indoiala, armata lor depasind-o ca numar pe cea a Chinei. Misiunea lui Mulan si a lui Shang este sa le duca in siguranta pe cele trei fiice de imparat in regatul vecin.

Normal, peripetii si traznai marca Mushu. Gelos ca isi va pierde piedestalul si rolul de aparator al lui Mulan, dragonelul de casa pune la care tot felul de mici mizerii pentru a o desparti pe Mulan de Shang. In mod previzibil, reuseste, dupa care e lovit de remuscari soparlistice si marturiseste (cu mustatile si urechile lasate) ca el e vinovat pentru tot.

Nu cred ca se poate numi spoiler ce fac mai departe, mai ales ca este vorba de un desen animat si inca unul vechi, in care este logic ca totul se termina cu bine. Shang se casatoreste cu Mulan, fiicele de imparat cu cei trei soldati ai lui Shang si Mushu isi pastreaza piedestalul. Totusi ce se petrece cu mongolii care ar fi trebuit sa atace China, din moment ce fetele nu s-au mai casatorit cu fiii imparatului din regatul vecin? S-or fi topit in atata iubire si listen to your heart shit.

Mushu, un playboy:

Mushu, avand rau de cal:

Mushu, asteptand bulele:

Pe langa toate astea, am gasit aici un site cu Mushu Avatars! Cea mai tare chestie in viata.

Ultima Noapte de Dragoste

Imagine: www.filmeleadevarul.ro

De la tatuca Nicolaescu, cel care ia cartea, schimba numele personajelor, scurteaza titlul, dilueaza dramatismul si minimalizeaza practic ceea ce facea din roman o valoare, avem astazi Ultima Noapte de Dragoste. M-am ambitionat sa abordez si acest film dupa ce am avut niste meciuri pe tema lui, de fapt nu meciuri, ci unul singur cu un ultras al lui Sergiu Nicolaescu caruia ii put toate parerile negative la adresa maaaarelui regizor/actor/scenarist si a productiilor acestuia. De la inceput marturisesc ca romanul lui Camil Petrescu mi-e aproape de suflet, prin urmare orice incercare de ecranizare e privita cu un ochi mai critic decat de obicei. Punctele forte ale romanului, practic substanta a ceea ce inseamna roman modern, sunt estompate si apoi aruncate in film, produsul final fiind asemeni unui romance american de duzina care prinde la publicul larg, usor impresionabil (gen A Walk To Remember).

Toata framantarea lui Gheorghidiu, atat de bine redata in scris, e luata la misto dimpreuna cu personajul rebotezat Tudor Gheorghiu si perpelita prin niste flashback-uri brutale demne de declansat crize de epilepsie.

Drama incepe la popota, cand Tudor Gheorghiu aude stirea crimei din dragoste (ce ciudat suna…) si brusc i se acutizeaza zbuciumurile interioare. El, student, dezvolta pentru ea, studenta (Lena), o dragoste sora cu divinizarea care incepe sa se stinga odata cu mostenirea pe care o primeste Gheorghiu. Mondenizarea Lenei, banuielile cum ca l-ar insela, zvonurile, incertitudinile, ping-pong-ul de indoiala-siguranta si, pe final, evidentele il aduc pe Gheorghiu intr-o stare de framantare interioara amplificata si de prezenta pe front in mijlocul razboiului.

Cam asa ar suna o scurta descriere obiectiva, de prezentare de program tv in ziar. Sau si mai rau, asa as suna eu trepanata.

Adevarul este ca foarte multe subtilitati care fac din carte o frumoasa, atenta si profunda incursiune in psihicul personajului principal sunt eliminate, filmul fiind redus la o banala poveste de iubire, apoi de gelozie.

Unde este laitmotivul prezent inca din titlu, practic stalpul in jurul caruia se construieste subiectul, si anume drama iubirii versus drama razboiului? Una dintre framantarile lui Gheorghidiu (in roman) era alimentata de aceasta dilema: nu cumva drama pe care o resimt eu acum din cauza iubirii este infinit mai mica decat drama razboiului? Nu cumva razboiul este adevarata suferinta? Evident, in film, totul e redus la gelozia lui Gheorghiu plus o oaresce constientizare a razboiului ca suferinta inutila, nu ca aducator de pace ulterioara si ca restabilizator al ordinii.

Desigur ca rolul lui Grigoriade (nici nu stiu daca in film i se pastreaza numele) este jucat de Sergiu Nicolaescu. I se potriveste ca o manusa. Craiul, fluturele de salon, cuceritorul monden, parca s-ar fi gandit la el Camil Petrescu in momentul in care a creat personajul.

Nu agreez deloc schimbarea numelui Ellei in Lena. In primul rand, il constientizez ca pe o prescurtare de ulita. In al doilea rand, si poate gresesc dar, asta e, asa il percep, chiar nu doream ca numele coanei Leana sa fie inserat pana si in filmul asta.

Schimbarea finalului atesta inca o data faptul ca pelicula se vrea a fi o copie a filmelor americane incarcate de patos si tragism. Daca in roman, finalul decurgea firesc din atitudinea lui Gheorghidiu si felul in care aceasta era expusa (tocmai acea dilema “drama iubirii-drama razboiului” il salveaza, fiind, de altfel, si singurul personaj camilpetrescian salvat), in film e o fasaiala plina de fals patetism.

Cum ar zice userul pe CinemaRx, “chiar daca se schimba titlul, numele personajelor, actiunea, finalul, filmul e bun”. O, da!

Woman On Top

Pentru ca tot a fost duminica pe postul ala de televiziune unde sta cu chirie iubirea, m-am hotarat sa-l iau si sa-l puric aici. Nu sunt multe de zis. O poveste de dragoste, un el si o ea frumosi, multa chimie, mare, Bahia, ardei iute, o zeita ofticata, mare din nou dar de data asta fara pesti, putin amuzament si la final happily ever after impreuna. Prinde la femei, la fanii lui Penelope Cruz sau ai telenovelei Clona, din motive evidente.

Nu a fost ieri prima oara cand l-am vazut, ci in urma cu aproximativ trei ani. Si din categoria Porcariute, pot sa zic cu mana pe inima ca asta a fost una dintre cele mai dragute si cu gust din cate am intalnit. E genul ala de film fantezie cochet, in care evident ca nu crezi, esti constient ca e o fasaiala dar cu toate astea te lasi dus de val inexplicabil.

Poate ca motivul izbanzii este chiar Penelope Cruz, o actrita care imi place din principiu. Sau poate e Murillo Benicio, care la fiecare doua secunde ma asteptam sa strige Jade, nu Isabella .

Stiu ca am mai vazut (mult spus vazut) un film asemanator, Stapana Mirodeniilor (titlu aproximativ) cu Aishwarya Rai. Nu stiu care a fost inaintea cui, dar zana coriandrului asta a fost in mod sigur o dulcegarie sforaitoare. In comparatie cu condimentele, Woman On Top chiar e on top. On top of the Porcariute dragute.